marți, 27 august 2013

Roadele Sfintei Împărtăşanii



Sfânta Euharistie își arată lucrarea mântuitoare numai în sufletele celor care o primesc cu vrednicie, adică în cei pregătiţi sufleteşte şi trupeşte pentru primirea ei. În cei ce n-o primesc cu pregătirea cuvenită, nu numai că nu are aceste efecte, ci dimpotrivă, le pricinuieşte mustrare din partea propriului cuget şi osândă de la Dumnezeu.

Într-un material anterior spuneam că se impune o strădanie din partea preoților de a trezi în inimile credincioșilor dorința de a se împărtăși mai des, de a râvni mai mult să se unească cu Hristos prin dumnezeiasca Euharistie. Chemarea la potir să fie însoțită de o limpede conștientizare a importanței Sfintei Euharistii în existența noastră, de sporirea vieții duhovnicești, deasa împărtășanie fiind o consecință firească a îmbunătățirii vieții spirituale. Fără aceste aspecte, împărtășirea deasă va rămâne un act liturgic exterior, neproducând schimbarea mult dorită a întregii noastre ființe.

În cele ce urmează vom încerca să detaliem aspectele pe care trebuie să le urmărim dacă dorim să ne împărtășim des. De ce-am face-o? Ar presupune o pregătire atentă, renunțarea la unele obiceiuri sau bucate, într-un cuvânt, ne-ar obliga să ieșim din prozaicul cotidian. Preotul slujitor, atunci când ne apropiem de potir, rostește: „se împărtășește robul, roaba lui Dumnezeu (N) spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci”. Pe lângă arvuna vieții veșnice, Sfânta Euharistie are ca efect  vindecarea trupului şi a sufletului, înlăturarea gândurilor şi obiceiurilor urâte, a nălucirilor de noapte şi a duhurilor rele şi întunecoase, după spusele Sfântului Ioan Gură de Aur. Tot el adaugă: „Euharistia deschide drum darurilor harului, ale dragostei şi ale vieţii veşnice, prin harul euharistic învredniciţi fiind de Hristos de a fi iubiţi”. Așadar, prin Sfânta Împărtășanie ne întărim nu doar spiritual, ci și fizic – lucrare atât de necesară pentru întinerirea Bisericii înseşi, pentru restaurarea frumuseții celei dintâi a omului robit de păcat. Urâţenia desfigurează chipul lui Dumnezeu din om. „Doctoria” Euharistiei redă progresiv omului frumuseţea şi strălucirea de odinioară, vrednicia şi puterea de la început.

Euharistia curăţă de păcate, întăreşte în virtute, pregătindu-ne către viaţa de veci, cum zice Domnul: ,,Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viață veşnică". În această privinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Hristos a dat trupul Său tuturor spre mâncare, ca, hrănindu-ne cu el, să lepădam trupul cel dintâi, mort, şi să ne facem vrednici de viaţa veşnică”. ,,Primim trupul lui Hristos –zice Sfântul Ambrozie– ca să ne facem părtaşi vieţii de veci”.

Taina Euharistiei ne încredinţează că vom învia cu trupul la judecata viitoare, trăind în veci, cum iarăşi zice Mântuitorul: ,,Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci" (Ioan 6, 50-51). Sfinţii Părinţi afirmă acelaşi lucru destul de lămurit. ,,Euharistia este leacul nemuririi şi doctorie ca să nu murim, ci să trăim neîncetat în Hristos”, spune Sfântul Ignatie, iar Sfântul Chiril al Alexandriei glăsuiește: ,,Precum apa, dacă se pune la foc, începe să se încălzească şi să clocotească, împărtăşindu-se de puterea focului, tot astfel şi trupurile noastre, care din fire sunt trândave, dacă primesc Sfânta Euharistie cu vrednicie, se împărtăşesc din firea trupului viu al Mântuitorului şi nu vor rămâne în stricăciune, ci vor învia, precum a zis Domnul Hristos: Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu, are viața de veci şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”. O altă lucrare înfăptuită de Hristos în noi este aceea că ne întăreşte în ispite, ferindu-ne de păcate, căci – după cum se spune în Mărturisirea Ortodoxă (Răspuns la întrebarea 107) – ,,vrăjmaşul sufletului nu îndrăzneşte să facă vreun rău aceluia în care vede că petrece Hristos”.

Împărtășania își arată lucrarea mântuitoare numai în sufletele celor care o primesc cu vrednicie, adică în cei pregătiţi sufleteşte şi trupeşte pentru primirea ei. În cei ce n-o primesc cu pregătirea cuvenită, nu numai că nu are aceste efecte, ci dimpotrivă, le pricinuieşte mustrare din partea propriului cuget şi osândă de la Dumnezeu, după cuvântul sfântului Apostol Pavel: ,,Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi de sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului” (I Corinteni 11, 27-29).

În final aș vrea să redau spusele unui cunoscut teolog contemporan, Jean-Claude Larchet, care, deși susține deasa împărtășanie, îndeamnă la pregătire și la conștientizarea acestui act spre a nu fi redus la o formalitate liturgică, ci să se urmărească prin el, apropierea de Dumnezeu: „ne împărtășim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, deoarece comuniunea cu Dumnezeu ne poate vindeca, ne poate mântui, ne poate uni cu El şi ne poate oferi viaţa de veci. Pentru că Dumnezeu ne respectă pe deplin libertatea, efectele acestei Sfinte Taine nu se vor impune asupra noastră, ci vor fi proporţionale cu receptivitatea noastră, adică cu credinţa noastră, cu dispoziţia noastră duhovnicească şi cu gradul nostru de curăţie şi de virtute pe care l-am atins prin împlinirea poruncilor Domnului, pe scurt, cu deschiderea noastră faţă de harul pe care Dumnezeu ni-l oferă din partea Lui, în mod deplin”.

Arhim. Mihail Daniliuc
Sursa: http://www.doxologia.ro/

miercuri, 21 august 2013

Stareţii de la Optina - sfaturi despre Împărtăşirea deasă



La sfârşitul scrisorii vă exprimaţi dorinţa de a vă împărtăşi mai des cu Sfintele Iui Hristos Taine, ca urmare a stării dumneavoastră bolnăvicioase, şi dorinţa aceasta este vrednică de laudă. Singur mi-aţi scris că după împărtăşirea cu Sfintele lui Hristos Taine vă este mai bine sufleteşte şi trupeşte. De aceea, să nu vă lăsaţi influenţat de boală şi chiar în chilie să vă împărtăşiţi cu Sfintele Taine mai des. (Cuviosul losif, p. 74)

Îmi scriaţi despre dorinţa frăţiei voastre de a vă împărtăşi des cu Sfintele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului nostru. Este bună, numai că trebuie să vă apropiaţi cu evlavia cuvenită şi cu pregătirea după rânduiala bisericească. (Cuviosul Anatolie, 9, p. 90)

Domnul să-ţi ierte greşelile tale, numai să nu refuzi să te împărtăşeşti mai des cu Sfintele lui Hristos Taine, căci în acestea există mare ajutor şi mila lui Dumnezeu. (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea a l -a, pp. 70)

Fiind bolnavă, te-ai împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine în fiecare săptămână şi te întrebi dacă nu este prea des. Dacă eşti bolnavă grav, te poţi împărtăşi cu Sfintele Taine şi mai des. Să nu te îndoieşti deloc de aceasta. (Cuv. Ambrozie, 23, Partea a lll- a, pp. 110)

Extrase din: Filocalia de la Optina vol.ll, Egumeniţa, 2010
Sursa:http://www.impantokratoros.gr/staretii-de-la_optina.ro.aspx

Despărţirea credincioşilor de Hristos – o erezie desăvârşită şi o formă de antihrism!



Cine hotărăşte când, în ce condiţii, cât de frecvent se poate împărtăşi un credincios?
Răspunsul este unul singur: Duhovnicul şi numai duhovnicul său hotărăşte, în Sfânta Taină a Spovedaniei!
Ceea ce hotărăşte duhovnicul în scaunul spovedaniei, nu poate nimeni desfiinţa, nici chiar arhiereu de ar fi, fără a căuta să desfiinţeze însuşi cuvântul lui Dumnezeu, de vreme ce chiar Domnul Iisus Hristos, mai înainte de Înălţarea Sa, a hotărât: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In. 20; 22-23) şi tot El a instituit: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. (…) Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Mt. 26; 26, 28). Nu a zis Domnul: „doar pentru voi”, ci: „pentru mulţi se varsă…” şi zicând „pentru mulţi”, a zis: pentru toţi cei ce cred drept în Dumnezeu. Iar a crede drept nu este a „crede” în manieră ecumenistă, ci în conformitate cu învăţătura neschimbată întru nimic a Domnului nostru Iisus Hristos.
Referitor la împărtăşirea credincioşilor, Canoanele Apostolice hotărăsc: Toţi credincioşii care intră (în biserică) şi ascultă scripturile, dar nu rămân la rugăciune (slujbă) şi la Sfânta împărtăşanie, aceia trebuie să se afurisească, ca făcând neorânduială în biserică.[1]
În situaţia în care „toţi credincioşii care intră în biserică”, deşi vor şi au dezlegare de la duhovnicul lor, nu sunt lăsaţi să se împărtăşească, cine urmează, logic, să se afurisească?
Cine judecă peste Hristos, făcându-se însuşi pe sine mai mare ca Fiul Omului şi autoîndreptăţindu-se să alunge de la Cina Fiului lui Dumnezeu pe cei chemaţi acolo de El?
De unde îşi ia unul ca acesta un astfel de drept şi cine îi este învăţătorul?
Ce răspuns va da acesta la înfricoşătorul scaun de Judecată, Celui ce a zis: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi” (Mt. 11; 28), când el îi împiedică să ajungă la Domnul şi îndrăzneşte chiar să-i alunge de la Cina Sa?
Despărţirea credincioşilor de Hristos este o erezie desăvârşită şi este o formă de antihrism!
Nu poţi alunga de la Domnul pe cei chemaţi la Sine de El şi, în acelaşi timp, să-I slujeşti lui Hristos!
Dacă-I slujeşti lui Hristos, faci totul ca să-i apropii pe oameni de El şi te bucuri cu duhul de fiecare duhovnic râvnitor, care se lasă pe sine, pentru a-şi îndrepta fiii duhovniceşti pe calea mântuirii, până la a izbuti să facă din aceştia copiii Domnului şi să-i aducă frecvent la Cina Sa.
Despre „vrednicia” celor ce se împărtăşesc, Părintele Efrem de la Sfântul Munte spunea: „Nu ne împărtăşim fiindcă suntem vrednici; ne împărtăşim, ca să devenim vrednici”.[2] Şi tot sfinţia sa punea îndreptăţita întrebare: dacă ne-am împărtăşi o singură dată în viaţă, am face-o fiind vrednici de Trupul şi Sângele Domnului?[3]
Cu privire la nevrednicia noastră, Părintele Iulian Nistea spune: „Dacă Sfintele Taine sunt aşa de uimitoare, de înfricoşătoare, de înalte, de departe de noi, aşa de neatins şi de nepătruns, atunci mai putem noi să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos? Noi, ăştia nevrednici, care ne socotim nevrednici şi care oricum suntem nevrednici; oricum suntem mai prejos de Taine. Răspunsul ni-l dã Domnul Hristos, Care ne-a dat Tainele. El n-a dat Tainele pentru îngeri, ci pentru oameni. Gânditi-vă, de pildă, că doi dintre cei care s-au împărtăşit la Cina cea de Tainã cu Trupul şi Sângele Mântuitorului au fãcut lucruri care nu ţin de o viaţă superioară: Iuda cel împărtăşit L-a vândut şi Petru cel împărtăşit a zis că nu-L cunoaşte. Domnul Hristos, când le-a dat Tainele acestea, n-a ştiut ce urmează? A ştiut.

Nouă, nevrednicilor, ne-a dat Trupul şi Sângele Său, nu vrednicilor. E adevărat că noi trebuie să căutăm, să ne silim pentru o vrednicie la care niciodată nu putem ajunge. Dacă aşteptăm vrednicia, nu ne mai împărtăşim niciodată, pentru că niciodată nu suntem vrednici. Dar Domnul Hristos ne face vrednici. Cum zic copiii în rugăciunea către îngerul păzitor: “Eu sunt mic, tu fă-mă mare; eu sunt slab, tu fă-mă tare”, aşa putem spune şi noi în faţa Domnului Hristos: Doamne, ştiu că sunt nevrednic, ştiu că dacă ar fi după vrednicia mea nu ar trebui să mă împărtăşesc niciodată în viaţă, nici înaintea morţii. Dar: “Eu sunt mic, Tu fă-mă mare…”. Adică: Doamne, Tu ai putere să mă faci vrednic, fă-mă vrednic. Şi să ştiţi că Domnul Hristos ne face vrednici. Dacă noi avem mărturia Scripturii că Dumnezeu este iubire, apoi iubirea se împărtăşeşte, se revarsă, dă din sine, ridică, îl face mare pe cel mic, aşa cum şi noi, când avem iubire, facem lucrul acesta.”[4]
Mulţi ştiu – fiindcă eu nu ascund lucrul acesta, ci-l mărturisesc ori de câte ori am ocazia, spre slava lui Dumnezeu şi spre lauda minunilor Sale – că sufăr de şaptesprezece ani de o boală necruţătoare: leucemie.
Speranţa de viaţă în leucemie este de trei ani şi jumătate.
Iată minunea: că am trăit deja mult peste aşteptări. Cu atât mai învederată este această minune cu mine, cu cât am fost diagnosticată în puseu blastic, fiind, practic, cu amândouă picioarele în groapă.
La ora actuală, sunt cel mai longegiv pacient al Clinicii de Hematologie unde sunt tratată. Am devenit „materialul didactic” preferat al Doamnei Profesor, fiindcă situaţia mea reprezintă o adevărată izbândă a medicinei cu ajutorul lui Dumnezeu şi medicii mi-au spus în nenumărate rânduri că e o minune faptul că eu trăiesc.
Dar eu mă împărtăşeşc la fiecare Liturghie la care particip. Şi simt puterea lui Dumnezeu în multe feluri lucrând în mine.
Sunt eu vrednică să mă împărtăşesc? Nu am fost vrednică niciodată, nu sunt şi nici nu voi fi, pentru simplul fapt că niciun om nu poate fi vrednic de Trupul şi de Sângele Domnului, el doar se poate strădui spre o vrednicie pe care nu o va atinge însă niciodată.
Însă cine ar îndrăzni să mă despărtă de Hristos, când El mă cheamă la Sine şi, dăruindu-mi-Se, lucrează minunile Sale întru nevrednicia mea?…
Cât despre cei prigoniţi pentru dreptate, acestora, Domnul le făgăduieşte Împărăţia cerurilor (Mt. 5; 10), sfătuindu-i totodată: „iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din Ceruri” (Mt. 5; 44, 45).


[2] Cuvânt din Sfântul Munte (Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatopedi, în România), Ediţie îngijită de Mănăstirea Oaşa, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001.
[3]Idem.

Sursa: http://dianoraioana.wordpress.com/

Despre deasa împărtăşire a credincioşilor



Referitor la frecvenţa împărtăşirii credincioşilor cu Trupul şi cu Sângele Domnului, am întâlnit uneori temerea că împărtăşirea „prea” deasă riscă să ducă la „obişnuinţa” omului cu aceasta, la intrarea lui pe tărâmul rutinei privitor la unirea sa cu Dumnzeu.
Dacă omul duce o viaţă în bună rânduială, în frică şi în dragoste de Dumnezeu şi de oameni, neavând el păcate opritoare de la apropierea sa de Sfântul Potir – se face temerea aceasta străină piedică şi poticnire în calea unirii lui cu Hristos? Iar acolo unde ea se face o astfel de piedică, pe ce poruncă dumnezeiască se întemeiază ori pe care temei canonic se ridică ea?[1]
Înţeleg eu cu mintea mea că această atitudine se vrea a fi preventivă faţă de o eventuală „banalizare” (ca şi cum aceasta ar fi cu putinţă!) a Sfintelor şi Înfricoşătoarelor Taine ale lui Hristos.
Ea nu face însă decât să dovedească puţinătatea credinţei (dacă nu chiar lipsa ei cu totul) în puterea lucrătoare a Sfintelor Taine.
Pe de altă parte, se pune întrebarea: dacă un credincios se împărtăşeşte rar, în acele rare situaţii în care se împărtăşeşte – primeşte el Trupul şi Sângele Domnului fiind pe deplin conştient de unirea sa cu Hristos? Nu cumva tocmai rara împărtăşire îi împuţinează şansele acestei conştientizări, de vreme ce omul care gustă şi vede că bun este Domnul nu apucă să se statornicească în simţirea bunătăţii Lui, ci lasă timp vrăjmaşului să se apropie şi să-l întoarcă la o viaţă dacă nu de păcat, măcar de ne-simţire a bunătăţii lui Dumnezeu şi, deci, la o îndepărtare de El?
Iar pe de altă parte, ştim bine că Domnul a stat la masă cu vameşii şi cu păcăoşii, explicând celor ce se socoteau pe ei înşişi a fi drepţi înaintea lui Dumnezeu: „nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Marcu 2; 17).
Numindu-Se El Însuşi „Doctor al celor bolnavi”, îi cheamă pe toţi aceştia la Sine şi li Se oferă, nu ca o recompensă pentru starea de vrednicie ori pentru deplina lor conştienţă faţă de Trupul şi Sângele Său, ci ca medicament, singurul medicament care poate să-i însănătoşească. Omului bolnav Se aduce Jertfă Hristos, ca pe unul ca acesta să-l ridice din patul neputinţei şi al bolii sale. Pe ce temei temerea mai sus amintită refuză bolnavului medicamentul vital şi-l dă, prin aceasta, în ghearele morţii?
Despărţirea credincioşilor de Hristos, îndepărtarea şi alungarea lor de la Sfântul Potir în afara situaţiilor de păcate opritoare – este efectiv o crimă duhovnicească.
Deconectaţi fiind de la Sursa de Viaţă, li se pretinde apoi să aibă viaţă în ei fără Izvorul Vieţii. Nu ne întoarcem cumva la greşeala lui Adam care s-a vrut dumnezeu prin sine însuşi, fără de Dumnezeu?
Dacă oamenii se simt atraşi spre deasa împărtăşire, este pentru că ei au gustat şi au văzut că bun este Domnul, au dobândit viaţă din Izvorul Vieţii şi nu mai vor să se întoarcă în moartea înstrăinării de Dumnezeu.
Dacă oamenii se simt atraşi spre deasa împărtăşire, este pentru că Însuşi Hristos îi atrage la El. Nu diavolul îi trimite pe oameni să se împărtăşească, dimpotrivă: el de la-nceput a luptat să-l despartă pe om de Creatorul său.
Iar dacă se poate vorbi despre o obişnuinţă a omului cu Trupul şi Sângele Domnului, aceasta are strict sensul de obişnuire a lui cu hrana sa vitală. Şi ar trebui să ne bucure când un semen al nostru s-a obişnuit într-atât să se hrănească cu Hristos, încât el a devenit dependent de această Hrană a sa. Fiindcă nimeni nu poate să fie dependent de Hristos şi, în acelaşi timp, neconştient de această dependenţă a sa.

[1] Părintele Matei vulcănescu, într-un scurt şi concis comentariu, surprinde un aspect esenţial al problemei: „Cred că este o ipocrizie a unor preoţi care se împărtăşesc la fiecare Liturghie, dar ei la râdul lor nu îi lasă pe credincioşi să se împărtăşească, deşi pot fi mult mai curaţi sufleteşte decat ei. În faţa Sfintei Împărtăşanii, suntem egali, preoţi şi credincioşi. Preotul nu are o “vrednicie specială” pentru Taina Sfintei Împărtăşanii. Gândul cum că preotul “are o vrednicie specială” în faţa Sfintei Împărtăşanii este erezie şi clericalism, pentru că îl face pe preot “infailibil” şi îl desparte pe credincios de Hristos. Bineînţeles că atunci când credinciosul este oprit de Sfintele Canoane este altceva, dar când nu e oprit şi tu, preote, îi pui graniţe, atunci eşti în greşeală.”

Sursa:  http://cuvantortodox.ro/