luni, 14 noiembrie 2016

Dumnezeiasca Împărtăşanie, fără post?

Prin Sfânta Scriptură se face auzită chemarea: ”Fiule, dă-mi inima ta!”. Inima omului o cere Dumnezeu, ca omul să trăiască şi  să respire prin voinţa Lui. Însă nici măcar în mijlocul celor care se numesc credincioşi nu domneşte, din păcate, voia lui Dumnezeu, ci voia fiecăruia în parte. Aici lucrurile devin tragice, pentru că, deşi oamenii cunosc cuvântul lui Dumnezeu, îi dau chip după măsurile lor.
            Aşa-zişii ”bătrâni” duhovniceşti taie şi cos după cum le convine fiilor lor duhovniceşti, numai şi  numai să nu îi piardă şi să fie numiţi ei duhovnici buni şi sfinţi, lăsând de-o parte îndatorirea de a-i călăuzi pe aceia pe care Dumnezeu i-a încredinţat lor spre mântuire. Ei transformă în legi părerile lor personale şi fac referire la tradiţii vechi pe care le-au primit, însă fără să verifice dacă acestea aparţin sau nu Tradiţiei Bisericii, pentru că nu tot ce este vechi este şi Tradiţie a Evangheliei. Voia lui Dumnezeu este înlocuită de o ”altă Evanghelie” care slujeşte unui gherondism lipsit de libertate, care cuprinde adesea chiar tradiţii blasfemiatoare şi hotărâri ale oamenilor care nu urmăresc decât impunerea puterii lor duhovniceşti şi înrobirea sufletelor.
Astfel, în ce priveşte marele subiect al Dumnezeieştii Împărtăşanii, nu domneşte voia lui Dumnezeu, ci tradiţiile oamenilor, care îi încarcă pe creştini cu poveri de nesuportat, iar acest lucru se face în chip vădit pricină de îndepărtare de la Dumnezeiasca Împărtăşanie. Se impun prin constrângeri şi înfricoşări posturi cu ulei şi fără ulei, se stabilesc timpuri şi intervale de participare la Taină, ignorând cuvântul lui Hristos şi Sfânta Tradiţie despre Dumnezeiasca Împărtăşanie continuă.
            Se pretinde că postul ar fi obligatoriu înainte de participarea la Taină, lucru care nu există nicăieri consemnat în scris şi predat prin Tradiţie. Toată pregătirea se concentrează asupra a ce vor mânca şi ce vor bea şi până la ce anumită oră, abandonând cultivarea duhovnicească esenţială,  sintetizată în chemarea: ”cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă!”
Aşadar, mulţi creştini se ţin departe de Dumnezeiasca Împărtăşanie pentru că nu au postit, deşi dorul lor este nestăvilit, iar pocăinţa le este lucrătoare şi vie; pe de altă parte, mulţi oameni religioşi vin şi se împărtăşesc doar pentru că s-au străduit din răsputeri să se abţină de la anumite mâncăruri, satisfăcuţi fiind de această lucrare a lor care le dă fariseica părere de sine că, vezi Doamne, ar fi sfinţi sau vrednici.
            Pentru a ne apropia, aşadar, de Marea Taină a Dumnezeieştii Euharistii, trebuie să fim pregătiţi și, desigur, având binecuvântarea părintelui nostru duhovnicesc, care, văzând pocăinţa noastră şi cunoscându-ne dispoziţia de a ne preschimba în oameni noi, ne îndeamnă cu frică, credinţă şi dragoste să ne apropiem de Marea Taină.
            Ca să nu fim greşit înţeleşi, fiecare creştin va trebui să se pregătească după cum se cuvine pentru a-L primi înlăuntrul său pe Însuşi Domnul. Cât priveşte însă abţinerea de la anumite mâncăruri (postul), nicăieri Biserica nu a pus vreun asemenea canon, ci spune: creştinul trebuie să postească miercurea şi vinerea, postul Crăciunului şi al Paştelui, postul Adormirii Maicii Domnului etc. Aşadar, Biserica are anumite zile de-a lungul anului în care îi îndeamnă pe creştini să postească.
            Repet, nicăieri Biserica nu a spus că există vreun canon să posteşti pentru a te împărtăşi. Posteşti toate posturile rânduite ale Bisericii noastre? Dacă da, atunci nu ar trebui să te mai preocupe acest subiect. Însă, dacă părintele tău duhovnicesc judecă că pentru o mai bună pregătire bine ar fi să posteşti, de pildă, o zi, o vei face ca ascultare faţă de duhovnicul tău, iar nu pentru că este un canon al Bisericii noastre.
            Dacă nu sunt valabile cele de mai sus, atunci este absurd ca Biserica să aşeze anumite zile de post de-a lungul anului; ar fi spus doar să postim 1, 2, 3 zile înainte de a ne împărtăşi. De asemenea, după această logică, copiii mici ar trebui şi ei să postească, şi chiar fără ulei! Aşadar, postul şi Dumnezeiasca Împărtăşanie nu sunt legate direct, ci mai degrabă indirect, din perspectiva cugetului ascetic pe care ar trebui să îl avem cu toţii.
            Ceea ce este absurd este faptul că de multe ori insistăm atât de mult asupra pregătirii noastre dinaintea Dumnezeieştii Împărtăşanii, iar odată împărtăşiţi, ne relaxăm. Adică, pe de o parte, atunci când nu-L avem pe Hristos în lăuntrul nostru, ne abţinem de la mâncăruri, ne înfrânăm etc. (şi bine facem), însă atunci când Îl avem în noi pe Hristos, după ce ne-am împărtăşit de Trupul şi Sângele Domnului nostru, acest cuget de nevoinţă dispare brusc, căci nu ne mai trebuie, de vreme ce ne-am atins scopul şi ne-am împărtăşit!
            Însă, cum este cu putinţă, câtă vreme nu Îl am pe Hristos în lăuntrul meu, să mă nevoiesc, iar după ce Îl primesc, să devin neatent în privința chestiunilor duhovniceşti? Cum de înainte de a mă împărtăşi îmi ”era interzis” să fac anumite lucruri, iar acum, după ce m-am împărtăşit, după ce am devenit şi eu hristos, ele nu îmi mai sunt interzise?
            Aşadar, constatăm că raţionamentul multora, dacă nu chiar al tuturor creştinilor, este greşit. Nu înseamnă că odată ce m-am împărtăşit pot fără nici o oprire să fac orice, ci dimpotrivă, tocmai pentru că m-am împărtăşit, va trebui încă mai mult să fiu atent, să am priveghere duhovnicească, aşa încât Dumnezeiasca Împărtăşanie să lucreze înlăuntrul meu şi să mă transfigureze, să mă ajute să depăşesc slăbiciunile şi să devină cu adevărat hrana care mă va conduce la Viaţa Veşnică.


Sursa: http://www.pemptousia.ro/2013/01/dumnezeiasca-impartasanie-fara-post/
           https://dogmaticaempirica.wordpress.com/2016/11/12/dumnezeiasca-impartasanie-fara-post-pemptousia/


vineri, 11 noiembrie 2016

Comuniunea euharistică este precedată de comuniunea mărturisirii de credinţă (rostirea solemnă a Crezului) la Liturghie. Mai rostim acelaşi Crez, noi ortodocşii şi cu ecumeniştii?

„Harul şi Adevărul prin Hristos au venit” (Ioan cap 1). Pot fi despărţite oare cele două: Harul de Adevăr? Adică: poate exista dezbinare înlăuntrul lui Hristos?…
            Noi mărturisim: „Un Domn, o Credinţă un Botez”, spre deosebire de ecumenişti, care la Creta au legiferat dogmatic mai multe Credinţe-Biserici şi mai multe Botezuri (fiecare credinţă având cate unul şi toate fiind „valide”).
            În stadiul actual, după ce „a luat act” de ereziile pseudo-sinodului din Creta, sinodul BOR a deviat oficial de la Ortodoxie. Adevărul fiind cu semnul întrebării la toţi cei ce conştient au deviat de la Ortodoxie, tot aşa este şi cu Harul, în ceea ce-i priveste pe ei. Un sinod local sau ecumenic - deci nu noi, comentatorii mai mult ori mai putin inspirati de pe net – va clarifica situaţia, fie prin anatema, fie prin reprimirea cu iconomie la Ortodoxie a celor ce s-au lipsit de ea prin faptele lor.
            Punctul de maximă importanţă în prezent pentru drept-slăvitori este ne-comuniunea cu cei ce conştient (arhiereii) sau inerţial (popii&protopopii „ascultători”) au deviat de la Dreapta Credinţă. Comuniunea euharistică este precedată de comuniunea mărturisirii de credinţă (rostirea solemnă a Crezului) la Liturghie. Deşi rostim acelaşi Crez, din cauza ereziei ecumenismului, există deja 2 înţelegeri/interpretări a lui:
1. Cea ortodoxă = când zicem „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică” noi înţelegem strict Biserica Ortodoxă.
2. Înţelegerea ecumenistă a aceleiaşi afirmaţii dogmatice, conform căreia aceasta „Biserica Una” este suma prezentă sau viitoare a tuturor cioburilor-biserici membre CMB. Deci „Biserica cea Una, Sfanta, Sobornicească si Apostolesca” = pentru ecumenişti CMB (sau altă organizaţie similară a viitorului, probabil îmbunătăţită antihristic).
            Întrebare: Mai rostim acelaşi Crez, noi ortodocşii şi cu ecumeniştii? Fiindcă am arătat că înţelegem lucruri diferite prin aceleaşi cuvinte.
Şi dacă erezia ecumenismului modifică/alterează eretic Crezul, cum mai putem să ne împărtăşim din acelaşi potir noi ortodocşii din Biserica cea Una cu ecumeniştii care se mărturisesc mădulare ale CMB-ului?…
            În prezent apele încă sunt amestecate, sub aceeaşi cupolă stau şi apostaţii şi cei înşelaţi de ei şi ortodocșii veritabili, deci anti-ecumenişti. Cupola se numeste BOR, e o instituţie cu şefi trufaşi, subalterni slugarnici şi mult popor necatehizat, nepăstorit, şi adesea indiferent la fundamentele credinţei noastre.
În viitor, cu mila Domnului, apele se vor desparţi, nădăjduim, spre a rămâne doar firul de apă vie a Ortodoxiei în Biserica neamului nostru. Însă vom trece prin foc!…
Suntem gata oare?…
Preluat de pe:
https://monahulteodot.wordpress.com/2016/11/04/raspuns-parintelui-dragos-bahrim-privind-talcuirea-canonului-15-de-la-sinodul-i-ii-861/comment-page-2/#comment-5137
A se vedea şi:
https://ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com/

marți, 27 august 2013

Roadele Sfintei Împărtăşanii



Sfânta Euharistie își arată lucrarea mântuitoare numai în sufletele celor care o primesc cu vrednicie, adică în cei pregătiţi sufleteşte şi trupeşte pentru primirea ei. În cei ce n-o primesc cu pregătirea cuvenită, nu numai că nu are aceste efecte, ci dimpotrivă, le pricinuieşte mustrare din partea propriului cuget şi osândă de la Dumnezeu.

Într-un material anterior spuneam că se impune o strădanie din partea preoților de a trezi în inimile credincioșilor dorința de a se împărtăși mai des, de a râvni mai mult să se unească cu Hristos prin dumnezeiasca Euharistie. Chemarea la potir să fie însoțită de o limpede conștientizare a importanței Sfintei Euharistii în existența noastră, de sporirea vieții duhovnicești, deasa împărtășanie fiind o consecință firească a îmbunătățirii vieții spirituale. Fără aceste aspecte, împărtășirea deasă va rămâne un act liturgic exterior, neproducând schimbarea mult dorită a întregii noastre ființe.

În cele ce urmează vom încerca să detaliem aspectele pe care trebuie să le urmărim dacă dorim să ne împărtășim des. De ce-am face-o? Ar presupune o pregătire atentă, renunțarea la unele obiceiuri sau bucate, într-un cuvânt, ne-ar obliga să ieșim din prozaicul cotidian. Preotul slujitor, atunci când ne apropiem de potir, rostește: „se împărtășește robul, roaba lui Dumnezeu (N) spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci”. Pe lângă arvuna vieții veșnice, Sfânta Euharistie are ca efect  vindecarea trupului şi a sufletului, înlăturarea gândurilor şi obiceiurilor urâte, a nălucirilor de noapte şi a duhurilor rele şi întunecoase, după spusele Sfântului Ioan Gură de Aur. Tot el adaugă: „Euharistia deschide drum darurilor harului, ale dragostei şi ale vieţii veşnice, prin harul euharistic învredniciţi fiind de Hristos de a fi iubiţi”. Așadar, prin Sfânta Împărtășanie ne întărim nu doar spiritual, ci și fizic – lucrare atât de necesară pentru întinerirea Bisericii înseşi, pentru restaurarea frumuseții celei dintâi a omului robit de păcat. Urâţenia desfigurează chipul lui Dumnezeu din om. „Doctoria” Euharistiei redă progresiv omului frumuseţea şi strălucirea de odinioară, vrednicia şi puterea de la început.

Euharistia curăţă de păcate, întăreşte în virtute, pregătindu-ne către viaţa de veci, cum zice Domnul: ,,Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viață veşnică". În această privinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Hristos a dat trupul Său tuturor spre mâncare, ca, hrănindu-ne cu el, să lepădam trupul cel dintâi, mort, şi să ne facem vrednici de viaţa veşnică”. ,,Primim trupul lui Hristos –zice Sfântul Ambrozie– ca să ne facem părtaşi vieţii de veci”.

Taina Euharistiei ne încredinţează că vom învia cu trupul la judecata viitoare, trăind în veci, cum iarăşi zice Mântuitorul: ,,Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci" (Ioan 6, 50-51). Sfinţii Părinţi afirmă acelaşi lucru destul de lămurit. ,,Euharistia este leacul nemuririi şi doctorie ca să nu murim, ci să trăim neîncetat în Hristos”, spune Sfântul Ignatie, iar Sfântul Chiril al Alexandriei glăsuiește: ,,Precum apa, dacă se pune la foc, începe să se încălzească şi să clocotească, împărtăşindu-se de puterea focului, tot astfel şi trupurile noastre, care din fire sunt trândave, dacă primesc Sfânta Euharistie cu vrednicie, se împărtăşesc din firea trupului viu al Mântuitorului şi nu vor rămâne în stricăciune, ci vor învia, precum a zis Domnul Hristos: Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu, are viața de veci şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”. O altă lucrare înfăptuită de Hristos în noi este aceea că ne întăreşte în ispite, ferindu-ne de păcate, căci – după cum se spune în Mărturisirea Ortodoxă (Răspuns la întrebarea 107) – ,,vrăjmaşul sufletului nu îndrăzneşte să facă vreun rău aceluia în care vede că petrece Hristos”.

Împărtășania își arată lucrarea mântuitoare numai în sufletele celor care o primesc cu vrednicie, adică în cei pregătiţi sufleteşte şi trupeşte pentru primirea ei. În cei ce n-o primesc cu pregătirea cuvenită, nu numai că nu are aceste efecte, ci dimpotrivă, le pricinuieşte mustrare din partea propriului cuget şi osândă de la Dumnezeu, după cuvântul sfântului Apostol Pavel: ,,Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi de sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului” (I Corinteni 11, 27-29).

În final aș vrea să redau spusele unui cunoscut teolog contemporan, Jean-Claude Larchet, care, deși susține deasa împărtășanie, îndeamnă la pregătire și la conștientizarea acestui act spre a nu fi redus la o formalitate liturgică, ci să se urmărească prin el, apropierea de Dumnezeu: „ne împărtășim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, deoarece comuniunea cu Dumnezeu ne poate vindeca, ne poate mântui, ne poate uni cu El şi ne poate oferi viaţa de veci. Pentru că Dumnezeu ne respectă pe deplin libertatea, efectele acestei Sfinte Taine nu se vor impune asupra noastră, ci vor fi proporţionale cu receptivitatea noastră, adică cu credinţa noastră, cu dispoziţia noastră duhovnicească şi cu gradul nostru de curăţie şi de virtute pe care l-am atins prin împlinirea poruncilor Domnului, pe scurt, cu deschiderea noastră faţă de harul pe care Dumnezeu ni-l oferă din partea Lui, în mod deplin”.

Arhim. Mihail Daniliuc
Sursa: http://www.doxologia.ro/

miercuri, 21 august 2013

Stareţii de la Optina - sfaturi despre Împărtăşirea deasă



La sfârşitul scrisorii vă exprimaţi dorinţa de a vă împărtăşi mai des cu Sfintele Iui Hristos Taine, ca urmare a stării dumneavoastră bolnăvicioase, şi dorinţa aceasta este vrednică de laudă. Singur mi-aţi scris că după împărtăşirea cu Sfintele lui Hristos Taine vă este mai bine sufleteşte şi trupeşte. De aceea, să nu vă lăsaţi influenţat de boală şi chiar în chilie să vă împărtăşiţi cu Sfintele Taine mai des. (Cuviosul losif, p. 74)

Îmi scriaţi despre dorinţa frăţiei voastre de a vă împărtăşi des cu Sfintele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului nostru. Este bună, numai că trebuie să vă apropiaţi cu evlavia cuvenită şi cu pregătirea după rânduiala bisericească. (Cuviosul Anatolie, 9, p. 90)

Domnul să-ţi ierte greşelile tale, numai să nu refuzi să te împărtăşeşti mai des cu Sfintele lui Hristos Taine, căci în acestea există mare ajutor şi mila lui Dumnezeu. (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea a l -a, pp. 70)

Fiind bolnavă, te-ai împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine în fiecare săptămână şi te întrebi dacă nu este prea des. Dacă eşti bolnavă grav, te poţi împărtăşi cu Sfintele Taine şi mai des. Să nu te îndoieşti deloc de aceasta. (Cuv. Ambrozie, 23, Partea a lll- a, pp. 110)

Extrase din: Filocalia de la Optina vol.ll, Egumeniţa, 2010
Sursa:http://www.impantokratoros.gr/staretii-de-la_optina.ro.aspx

Despărţirea credincioşilor de Hristos – o erezie desăvârşită şi o formă de antihrism!



Cine hotărăşte când, în ce condiţii, cât de frecvent se poate împărtăşi un credincios?
Răspunsul este unul singur: Duhovnicul şi numai duhovnicul său hotărăşte, în Sfânta Taină a Spovedaniei!
Ceea ce hotărăşte duhovnicul în scaunul spovedaniei, nu poate nimeni desfiinţa, nici chiar arhiereu de ar fi, fără a căuta să desfiinţeze însuşi cuvântul lui Dumnezeu, de vreme ce chiar Domnul Iisus Hristos, mai înainte de Înălţarea Sa, a hotărât: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In. 20; 22-23) şi tot El a instituit: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. (…) Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Mt. 26; 26, 28). Nu a zis Domnul: „doar pentru voi”, ci: „pentru mulţi se varsă…” şi zicând „pentru mulţi”, a zis: pentru toţi cei ce cred drept în Dumnezeu. Iar a crede drept nu este a „crede” în manieră ecumenistă, ci în conformitate cu învăţătura neschimbată întru nimic a Domnului nostru Iisus Hristos.
Referitor la împărtăşirea credincioşilor, Canoanele Apostolice hotărăsc: Toţi credincioşii care intră (în biserică) şi ascultă scripturile, dar nu rămân la rugăciune (slujbă) şi la Sfânta împărtăşanie, aceia trebuie să se afurisească, ca făcând neorânduială în biserică.[1]
În situaţia în care „toţi credincioşii care intră în biserică”, deşi vor şi au dezlegare de la duhovnicul lor, nu sunt lăsaţi să se împărtăşească, cine urmează, logic, să se afurisească?
Cine judecă peste Hristos, făcându-se însuşi pe sine mai mare ca Fiul Omului şi autoîndreptăţindu-se să alunge de la Cina Fiului lui Dumnezeu pe cei chemaţi acolo de El?
De unde îşi ia unul ca acesta un astfel de drept şi cine îi este învăţătorul?
Ce răspuns va da acesta la înfricoşătorul scaun de Judecată, Celui ce a zis: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi” (Mt. 11; 28), când el îi împiedică să ajungă la Domnul şi îndrăzneşte chiar să-i alunge de la Cina Sa?
Despărţirea credincioşilor de Hristos este o erezie desăvârşită şi este o formă de antihrism!
Nu poţi alunga de la Domnul pe cei chemaţi la Sine de El şi, în acelaşi timp, să-I slujeşti lui Hristos!
Dacă-I slujeşti lui Hristos, faci totul ca să-i apropii pe oameni de El şi te bucuri cu duhul de fiecare duhovnic râvnitor, care se lasă pe sine, pentru a-şi îndrepta fiii duhovniceşti pe calea mântuirii, până la a izbuti să facă din aceştia copiii Domnului şi să-i aducă frecvent la Cina Sa.
Despre „vrednicia” celor ce se împărtăşesc, Părintele Efrem de la Sfântul Munte spunea: „Nu ne împărtăşim fiindcă suntem vrednici; ne împărtăşim, ca să devenim vrednici”.[2] Şi tot sfinţia sa punea îndreptăţita întrebare: dacă ne-am împărtăşi o singură dată în viaţă, am face-o fiind vrednici de Trupul şi Sângele Domnului?[3]
Cu privire la nevrednicia noastră, Părintele Iulian Nistea spune: „Dacă Sfintele Taine sunt aşa de uimitoare, de înfricoşătoare, de înalte, de departe de noi, aşa de neatins şi de nepătruns, atunci mai putem noi să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos? Noi, ăştia nevrednici, care ne socotim nevrednici şi care oricum suntem nevrednici; oricum suntem mai prejos de Taine. Răspunsul ni-l dã Domnul Hristos, Care ne-a dat Tainele. El n-a dat Tainele pentru îngeri, ci pentru oameni. Gânditi-vă, de pildă, că doi dintre cei care s-au împărtăşit la Cina cea de Tainã cu Trupul şi Sângele Mântuitorului au fãcut lucruri care nu ţin de o viaţă superioară: Iuda cel împărtăşit L-a vândut şi Petru cel împărtăşit a zis că nu-L cunoaşte. Domnul Hristos, când le-a dat Tainele acestea, n-a ştiut ce urmează? A ştiut.

Nouă, nevrednicilor, ne-a dat Trupul şi Sângele Său, nu vrednicilor. E adevărat că noi trebuie să căutăm, să ne silim pentru o vrednicie la care niciodată nu putem ajunge. Dacă aşteptăm vrednicia, nu ne mai împărtăşim niciodată, pentru că niciodată nu suntem vrednici. Dar Domnul Hristos ne face vrednici. Cum zic copiii în rugăciunea către îngerul păzitor: “Eu sunt mic, tu fă-mă mare; eu sunt slab, tu fă-mă tare”, aşa putem spune şi noi în faţa Domnului Hristos: Doamne, ştiu că sunt nevrednic, ştiu că dacă ar fi după vrednicia mea nu ar trebui să mă împărtăşesc niciodată în viaţă, nici înaintea morţii. Dar: “Eu sunt mic, Tu fă-mă mare…”. Adică: Doamne, Tu ai putere să mă faci vrednic, fă-mă vrednic. Şi să ştiţi că Domnul Hristos ne face vrednici. Dacă noi avem mărturia Scripturii că Dumnezeu este iubire, apoi iubirea se împărtăşeşte, se revarsă, dă din sine, ridică, îl face mare pe cel mic, aşa cum şi noi, când avem iubire, facem lucrul acesta.”[4]
Mulţi ştiu – fiindcă eu nu ascund lucrul acesta, ci-l mărturisesc ori de câte ori am ocazia, spre slava lui Dumnezeu şi spre lauda minunilor Sale – că sufăr de şaptesprezece ani de o boală necruţătoare: leucemie.
Speranţa de viaţă în leucemie este de trei ani şi jumătate.
Iată minunea: că am trăit deja mult peste aşteptări. Cu atât mai învederată este această minune cu mine, cu cât am fost diagnosticată în puseu blastic, fiind, practic, cu amândouă picioarele în groapă.
La ora actuală, sunt cel mai longegiv pacient al Clinicii de Hematologie unde sunt tratată. Am devenit „materialul didactic” preferat al Doamnei Profesor, fiindcă situaţia mea reprezintă o adevărată izbândă a medicinei cu ajutorul lui Dumnezeu şi medicii mi-au spus în nenumărate rânduri că e o minune faptul că eu trăiesc.
Dar eu mă împărtăşeşc la fiecare Liturghie la care particip. Şi simt puterea lui Dumnezeu în multe feluri lucrând în mine.
Sunt eu vrednică să mă împărtăşesc? Nu am fost vrednică niciodată, nu sunt şi nici nu voi fi, pentru simplul fapt că niciun om nu poate fi vrednic de Trupul şi de Sângele Domnului, el doar se poate strădui spre o vrednicie pe care nu o va atinge însă niciodată.
Însă cine ar îndrăzni să mă despărtă de Hristos, când El mă cheamă la Sine şi, dăruindu-mi-Se, lucrează minunile Sale întru nevrednicia mea?…
Cât despre cei prigoniţi pentru dreptate, acestora, Domnul le făgăduieşte Împărăţia cerurilor (Mt. 5; 10), sfătuindu-i totodată: „iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din Ceruri” (Mt. 5; 44, 45).


[2] Cuvânt din Sfântul Munte (Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatopedi, în România), Ediţie îngijită de Mănăstirea Oaşa, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001.
[3]Idem.

Sursa: http://dianoraioana.wordpress.com/