Redescoperirea Sfintei Euharistii

Părintele Serafim susţine că diviziunile jurisdicţionale nu ar trebui să fie o piedică în calea primirii Sfintei Împărtăşanii.

2012-02-25T20:58:00.001+02:00

Părintele Serafim maisusţine că diviziunile jurisdicţionale nu ar trebui să fie opiedică în calea primirii Sfintei Împărtăşanii. Într-oconferinţă de la pelerinajul Sf. Gherman din 1979, intitulată,,Creştinii ortodocşi în anii '80 '', el a dat un exemplu dinRusia, pe care-l citise în scrierile Părintelui Dimitri Dudko :,,Părintele Dimitri (preot în Patriarhia Moscovei) spune că a statde vorbă cu cineva din Biserica din Catacombe care era total lipsitde Sfintele Taine, pentru că, în regiunea unde trăia el, Bisericadin Catacombe era absentă cu desăvârşire. El nu făcea decât săsupravieţuiască, să-şi păstreze credincioşia. A avut oconvorbire duhovnicească cu Părintele Dimitri şi, după cum povesteşte el, << când am terminat de vorbit, a primitÎmpărtaşania din mâinile mele >>. Dacă privim dintr-unpunct de vedere foarte strict, şi anume că trebuia să se ţină deBiserica din Catacombe cu orice preţ, atunci am putea spune că nuar fi trebuit să facă acest lucru. Dar, din punct de vederepastoral, duhovnicesc, în împrejurarea respectivă a făcut lucrulcel mai bun pentru el : a primit Sfintele Taine şi haruldumnezeiesc, tocmai pentru a avea puterea de a-şi continua lupta.Iar Părintele Dimitri spunea că, dintr-o dată, omul a prins viaţă.Înainte se nevoia de voia sa, fară a avea acces la Sfintele Taine.Acum avea Sfintele Taine şi dintr-o dată a simţit o noua viaţăînlăuntrul său, cine ştie, poate că în cele din urmă ar ficăzut în deznădejde şi s-ar fi depărtat cu totul de Hristos. Încazuri precum acestea nu mai putem judeca după litera legii. Trebuiesă judecăm – exact cum face Părintele Dimitri – după nevoileduhovniceşti ale momentului.

PărinteleSerafim credea că, pe măsură ce Biserica intră în vremuri din ceîn ce mai grele, va fi esenţial ca credincioşii să priveascădincolo de diviziunile jurisdicţionale. Iată ce scria într-oscrisoare din 1978:

,,Simţim căsemnele vremurilor arată tot mai mult către o viitoare existenţăde 'catacombă', indiferent ce formă va lua, şi cucât ne putem pregăti pentru ea încă de acum, cu atât va fi maibine [...] Fiecare mănăstire şi comunitate o vedem ca pe oviitoare parte a 'reţelei' de nevoitori pentruadevărata Ortodoxie; probabil că în vremurile acelea ( dacă vorfi într-adevăr atât de critice cum par de aici ) chestiuneajurisdicţională va trece e planul al doilea”.

Ierom. Damaschin, Viaţaşi lucrările Părintelui Serafim Rose, p. 895 - 896

Calea întoarcerii de la păcat la Dumnezeu nu este doar lăuntrică, ci mai ales faptică, prin Mărturisire şi Împărtăşire.

2012-02-11T22:58:00.002+02:00

În întoarcereapăcătosului, tot ce se înţelege prin acest nume de ,,întoarcere”se împlineşte atunci când el, hotărându-se să se îndrepte,mărturiseşte păcatele sale şi, primind dezlegare de la părinteleduhovnicesc şi iertare de la Domnul, se împărtăşeşte cuSfintele, Preacuratele şi de viaţă făcătoarele lui HristosTaine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Şi asta eurmarea hotărârii păcătosului de a merge la Domnul – însă nueste un adaos la lucrarea întoarcerii, ci este împlinirea luineapărat trebuincioasă, este pecetluirea a ceea ce s-a format îninimă în minutele când hotărârea a fost luată. Amintesc delucrul acesta ca nu cumva să se gândească cineva că s-ar puteamărgini doar la întoarcerea lăuntrică la Domnul, depărtându-sede Dumnezeieştile Taine. O astfel de întoarcere nu este de nădejdeşi nu va duce la nimic bun. Dacă fierarul, după ce a făcut cumtrebuie cuţitul, nu îl căleşte, cuţitul rămâne moale şi bunde nimic. La fel şi omul care s-a hotărât să lase păcatul şi săînceapă a lucra Domnului, dacă nu primeşte spovedania şi SfântaÎmpărtăşanie, nu are putere şi bărbăţie să facă nici unlucru bun: se moleşeşte, pierde prilejurile de a face binele şimai întotdeauna se lasă biruit de piedici: iar asta înseamnăaproape acelaşi lucru cu a rămâne în starea dinainte sau a rămânela jumătatea drumului. Cel care s-a hotărât, acela s-a şi sculat.Însă, precum cei care s-au sculat se îmbracă şi se pregătesc detreburile lor, şi cel ce s-a hotărât să lase păcatul şi sămeargă la Dumnezeu trebuie să se îmbrace şi să se înarmeze cuharul spovedaniei şi al Sfintei Împărtăşanii, ca să iasă lalucrarea slujirii lui Dumnezeu şi a mântuirii cu putere, înzestratcu armele cuvenite. Atunci când trece noaptea şi se face zi, omul,,iese la lucrul său şi la lucrarea sa până seara”; deasemenea, atunci când trece noaptea păcatului şi răsare însuflet ziua harului întru Hristos Iisus, cel ce a primit har iesela lucrarea sa şi lucrează până ce vine seara vieţii sale,Domnul ajutând şi întărind bunele lui planuri cu bunăvoinţa şibinecuvântarea Sa.

Astfel e,fraţilor, calea întoarcerii de la păcat la Dumnezeu şi laslujirea lui Dumnezeu! Deci scoală-te, cele ce dormi, şi învie dinmorţi, şi te va lumina Hristos! Dacă ţi-e greu acum,pregăteşte-te, cel puţin, de post, la începutul căruia apostolulva grăi către tine: ,,Iată, acum este vremea bineprimită! Iată,acum este vremea mântuirii!”

Sfântul TeofanZăvorâtul, Predici, p. 271

Sindromul Down şi debilitatea mintală la copii vindecate printr-o deasă împărtăşire cu Sfintele Taine.

2012-01-24T12:42:00.000+02:00

Tămăduieşteharul lui Dumnezeu

Înmod tradiţional se consideră că majoritatea patologiei psihoticeeste puţin vindecabilă, şi aceasta mai ales în privinţapsihozelor grave, ale bolilor degenerativ-distrofice ale scoarţeicerebrale, ale formelor congenitale de debilitate mintală ş.a.m.d.Însă harul lui Dumnezeu, găsind la oameni credinţă, face minuni,şi legile firii dau înapoi. Voi da câteva exemple.

Cuaproximativ cinci ani în urmă am văzut în biserică o femeie cu opruncă în braţe. Aspectul copilului era binecunoscut oricăruimedic. Cum se spune în asemenea cazuri, fetiţa avea diagnosticulscris pe faţă. De obicei, diagnosticul acesta sună ca o sentinţă:Boala Down. Această patologie apare ca rezultat al unor defectegenetice.

Însăptămâna următoare am dat din nou atenţie acelei fetiţe, iarmai apoi am văzut-o mereu la slujbă. Copila (pe atunci avea 3-4ani) era mereu împărtăşită cu Sfintele lui Hristos Taine.Mutându-mă în alt oraş din considerente legate de serviciu, ampierdut-o din vedere pe ,,pacientă” - dar iată că într-o vară,patru ani mai târziu, am văzut-o iarăşi. Micuţa se întorcea cumama ei de la Vecernie. Faţa îi era drăgălaşă, zâmbitoare,frumoasă! Era greu de recunoscut în ea ,,invalida condamnată”.Numai un specialist ar fi putut să discearnă urmele bolii ei...

Măvoi folosi aici de un exemplu cât se poate de grăitor, care a fostdescris într-o cărticică numită Cândsunt bolnavi copiii.Autorul ei este medicul şi preotul Alexie Graciov. ,,Acum doi ani şijumătate a venit la mine să se spovedească o fetiţă bolnavă, învârstă de doisprezece ani, dintr-o casă de copii. Nu putea sălege două cuvinte, se învârtea ca un titirez; privirea anormală,grimasele pe care le făcea tot timpul, întregul ei aspect vorbeaudespre 'handicapul' său. Şi iată că a început săse spovedească şi să se împărtăşească în fiecare duminică.

Dupăun an a început să simtă necesitatea descoperirii gândurilor(cine se roagă şi se mărturiseşte des ştie ce înseamnă asta).Fata a început să ducă o asemenea viaţă de trezvie duhovniceascăcum nici nu bănuiesc oameni care se socot profund credincioşi şiortodocşi. A început să se roage cu rugăciunea lui Iisus (DoamneIisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe minepăcătoasa!),să se împotrivească ispitelor drăceşti, să ierte, să rabdetotul. De-a lungul a câteva luni, ea a învăţat să citească şisă scrie, au trecut toate semnele debilităţii mintale, pe faţă is-a întipărit pecetea duhovniciei. În tot ce spunea şi făcea erasimţire şi discernământ...” . Acest exemplu nu este izolat.

Dr.Dmitri Avdeev –Nervozitatea la copii şi adolescenţi,p. 109-111.

Aceasta înseamnă Euharistie: Să creezi universul mulțumirii.

2012-01-15T19:12:00.001+02:00

Deci cu ce se ocupăEvanghelia de astăzi?! Este o Liturghie, aici în Evanghelia deastăzi ne arată cum se naște Euharistia. Euharistia este acelfenomen al plinătății absolute. Universulin Euharistie, în Liturghie, este clipa plinătății lui. ÎnEuharistie nu lipsește nimic. Ce este atât de mare de umpleuniversul?! Nu este mare, este o bucățică mica de pâine și unpahar și acela nu prea mare, de vin. Aici este totuniversul, nu lipsește nimic.Dar de ce nu lipsește nimic? Pentru că numele Euharistie,înseamna mulțumire. Pâineași vinul sunt atât de minunate, dacă le privești cumle-a privit Hristos.

Elle-a privit prima dată în plinătatea de care vorbim, și El faceprima Euharistie la Cina cea de Taina. Aceasta înseamnăEuharistie: Să creezi universul mulțumirii. Pece? Pe un pic de pâine și pe un pic de vin. Să umpli universul cusentimentul tău de bucurie, de mulțumire, de recunoștința. Pentruce Îi mulțumea Iisus la Cina Cea de Taină, Tatălui Său, înclipa primei Euharistii? Din Aceasta am luat noi și trăim șiastăzi, din aceeași Euharistie, din aceeași mulțumire. Pentru ceÎi mulțumea? Îi mulțumea că I-a dăruit, I-a acordatLui șansa să moară pe Cruce.

Iarnoi nu Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru bunătățile pe care leavem, pentru sănătatea pe care o aveam; pentru șansele pe carele-am avut să avem părinți, să creștem cu iubirea lor, în grijalor, să fim în grija învățătorilor, a profesorilor; noi numulțumim pentru nimic. Iar El mulțumea pentru că TatălLui L-a învrednicit să Îl urce pe Cruce.

Decinu are importanță pentru ce, important este să ai putereaeuharistiei, să ai cunoașterea ei. Până când nu vomajunge în stare de mulțumire, nu avem rai. Pentrucă l-a avut Adam și l-a pierdut că nu era mulțumit. Nu poțispune că dacă ai avea mult, mult vei fi mulțumit. Adam a avut tot,era singurul deținător al universului și nu a fost mulțumit. Decinu aceasta este problema.

Despreceilalți nouă, Mântuitorul nu întreabă unde stau ci undesunt, ce sunt. Ei nu erau. Erausănătoși dar nu erau, pentru că nu erau mulțumiți; degeaba aisănătate dacă nu știi ce ai; vei găsi mereu prilej denemulțumire.

Așa se poate naște iadul și raiul. Am văzut ceea ce artrebuie să se nască cu fiecare Euharistie. Nu ar trebui să fieraiul cu noi, măcar duminica, pe o bucățică de pâine și pe unpăhăruț de vin?

Dar nu îl avem căci numai preotul se împărtășește, șipoporul refuză aproape definitiv; venim ca spectatori la Euharistie;nu mustrăm, dar uite, cum s-a născut iadul neeuharistiei de douămii de ani, de când lumea stă și asistă cum se împărtășeștepărintele singur în altar....

Euharistia ar fi trebuit să fie numai împreună. Așa că suntemdouă lumi: una acolo, în altar și alta aici și nu ne întâlnim.De aceea tristețea este mare; de accea sunt atâtea nefericiri pelume; este cea mai nefericită lume, deși nu îi lipsește nimic. Nua fost niciodată lumea mai sănătoasă ca astăzi; s-au înmulțitoamenii pentru că se moare foarte puțin; suferința este din ce înce mai mică dar lumea este extrem de nemulțumită. Lumea nu se aflăîn Euharistie. Suntem mulți dar suntem cei nouă. Când vom reușisă fim al zecelea, toți să fim al zecelea, atunci vine Raiul.

Să ne ajute Dumnezeu să ajungem acolo unde trebuie. Amin.

Pr. Prof. Ion Buga, ,,Nimeni nu a grăit vreodată ca omul acesta", p. 322-324

Să ne pregătim inima de a fi blândă și smerită spre unirea cu Hristos în Sfânta Împărtășanie

2011-12-28T17:25:00.000+02:00

Este nevoie să nepregătim inima a se uni în Sfânta Împărtășanie cu Domnul.Postul e necesar pentru smerenia trupului, căci atunci când trupulse smerește, se smerește și sufletul. Biserica a rânduit cumtrebuie să postim. Trebuie să ne pregătim inima. Putem să numâncăm nimic, dar inima să ne fie plină de ură și nelegiuire.Cum să primim Sfânta Împărtășanie dacă nu putem răbda pecineva? Vom primi Sfânta Împărtășanie, dar nu spre mântuire,căci am păstrat în noi însușiri diavolești, ce sunt rele.

Postul estepregătire pentru o inimă smerită. Sfinții Părinți spun: ,,Celce nu face ascultare, zadarnic postește și se roagă lui Dumnezeu.Ascultarea este mai mare decât postul și rugăciunea.” Când eramtânăr nu înțelegeam învățăturile Sfințior Părinți, dar maiapoi am văzut că este întocmai cum spun ei. Cine nu-și smereșteinima și nu și-o curăță de gânduri viclene, în zadar postește.

Domnul estedragoste și bucurie. Trebuie să ne pregătim inima spre a fi blândăși smerită, altminteri spre osândă, și nu spre mântuire luămSfânta Împărtășanie. De aceea ne și rugăm: ,,Să nu ne fienouă împărtășirea aceasta spre osândă, ci spre mântuire(viață veșnică).”

Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața (p. 102 - 103)

ÎPS Hierotheos Vlachos și ÎPS Teofan despre Deasa împărtășire, în conferința de la Iași - 2011

2011-10-27T00:02:00.000+03:00

- Sunt mai multe întrebări legate de Sfânta Împărtășanie. Pe de o parte sunteți rugat sa vorbiți despre cum să ne pregătim, ce înseamnă pregătirea pentru Sfânta Împărtășanie, despre împărtășirea cu nevrednicie. Și sesizez două tipuri de întrebări. Pe de o parte: ce părere aveți despre deasa împărtășire, fără post, fără spovedanie, cantitativă și automată, fără o lucrare interioară? Pe de alta parte, cineva întreabă dacă omul poate lucra curațirea inimii fără Sfânta Împărtășanie. Cât de deasa ar trebuie să fie aceasta? Și în aceasta privință este solicitată și părerea Părintelui Mitropolit.

- Vă voi menționa câteva puncte. Mai întai de toate Părintele Ioannis Romanidis, și acest lucru îl vedem și în Tradiția noastră, zice că atunci când ne împărtășim, ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului. Dacă suntem pregătiți corespunzător, Sfânta Împărtășanie devine lumină, dacă nu suntem pregătiți devine foc. Are legătură cu ceea ce v-am spus mai înainte, [în legătură] cu Taina Crucii, și anume: cele trei etape: de curățire, de iluminare și de vedere a lui Dumnezeu.

Fără Hristos nimeni nu poate să lupte în viața duhovnicească. Deci Hristos este curățirea celor care se curăță. Prin Hristos se purifică inima în această luptă duhovnicească. Hristos luminează sufletul nostru și Acesta ne îndumnezeiește. Vedeți că Sfântul Maxim Mărturisitorul interpretează cuvintele spuse de preot: “Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!“. Zice:

Cei care sunt în starea de rob, dar totuși lucrează, sunt în lucrare, să se apropie cu frică de Dumnezeu - aceasta prima dată. Apoi, cu credință - sunt cei care sunt în starea de năimiți – cum se spunea mai înainte, de plătiți, adică cei care lucrează pentru a primi [plata n.n.]. Apoi cu dragoste, și anume aceasta este starea fiului, care este starea firească.

Părintele Ioannis Romanidis spunea: “bineînțeles că în centrul tuturora este Sfânta Împărtășanie, dar nu este singurul centru al vieții duhovnicești; și rugăciunea este, și citirea Sfintelor Scripturi“. De exemplu la Sfânta Liturghie ne rugăm, ascultăm Apostolul, Evanghelia, predica, și ne împărtășim. Deci trebuie sa fie o împreună lucrare între cele trei elemente.

În ceea ce privește deasa împărtășanie. Consider că întotdeauna trebuie să păstrăm calea de mijloc. Nici o îndepărtare foarte mare de Sfânta Împărtășanie, foarte rar, dar nici foarte des, atunci când nu suntem în stare, și în nevrednicia de a ne împărtăși. Duhovnicul este cel care rânduiește aspectele acestea. Părinții filocalici vorbesc despre deasa împărtășanie, dar pentru fiecare în parte. Și anume, pentru cineva des înseamnă o data pe an, pentru că nu este în starea duhovnicească de a se împărtăși. Foarte des ar putea fi pentru cineva o data la… cinci ani, dacă a făcut ceva care-l împiedică să se împărtășească, sau pentru altcineva ar putea fi o dată pe săptămână, sau pe lună, sau poate zilnic. Acest lucru depinde de progresul sau duhovnicesc.

Acest lucru nu are neapărat legătură cu cât postim, pentru ca cineva poate sa fie bolnav și să nu postească. Postul este un mijloc al Bisericii pentru curățire, deci, pentru a se împărtăși cineva trebuie să observăm lupta pe care o face să se împărtășească, [și] depinde foarte mult de cât trăiește Taina Crucii lui Hristos.

Când eram mic domnea această concepție: de două ori pe an ne împărtășim. Și auzeam pe duhovnici: “Nu, trebuie să ne împărtășim des“, fără însa să pună problema pregătirii și a pocăinței. Deci părinții filocalici din sec. XVIII vorbeau despre deasa împărtășanie, dar și despre isihasm! Acuma este concepția în Grecia: toți să ne împărtășim. Și preotul zice: “Doamne, mulți creștini s-au împărtășit astăzi. Slavă Domnului!“. Dar faptul că Sfânta Împărtășanie e luată cu nevrednicie nu prea este menționat. Spune Sfântul Apostol Pavel:

,,Pentru că nu vă pocăiți și vă împărtășiți cu nevrednicie, foarte mulți dintre voi au și murit.”

În America, odată, am auzit pe preot zicând: “Acuma, că ați venit, cu toții, să vă împărtășiți“. Și s-au împărtășit unii americani și au zis: “foarte frumos! foarte drăguț!“.

Consider că ar trebui să fim foarte atenți să nu cădem în extreme. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că indiferent în ce extremă ai căzut este același lucru. În anii ’60, când am fost ca student în Muntele Athos exista aceasta problemă. Exista o mănăstire unde se spunea: “nu vă veți împărtăși prea des, o dată la o lună, o dată la două luni”. Și se duceau tinerii să devină călugări și li se spunea: “nu vă veți împărtăși“. Și întrebau: “De ce? M-am făcut călugăr. Am devenit călugăr pentru a mă uni cu Hristos și să mă împărtășesc cu pocăință. De ce mă lipsiți de Hristos, din moment ce exista ascultare, pocăință, spovedanie?” Și s-a dat o luptă puternica între anii ’60-’70 pentru a se împărtăși călugării acolo, o dată pe săptămână. Deci este posibil ca cineva să fie monah, să se roage, și să nu i se permită să se împărtășească?

Sfântul Grigorie de Nyssa spune foarte frumos:

“Când un duhovnic lasă pe cineva care nu este vrednic să se împărtășească este un păcat. La fel, păcat este și atunci când oprești pe cineva pregătit să se împărtășească“.

A te împărtăși, de fapt, este o problemă de dragoste: îl iubesc pe Dumnezeu și vreau să mă împărtășesc. Trebuie ca dragostea să fie la un așa nivel, încât să ne unim cu această dragoste, și trupul nostru să reziste la acest mare har care ni se dăruiește.

Spune un duhovnic că există oameni care trăiesc până la un moment dat în afara Bisericii intră în Biserică, și deodată vor să se împărtășească foarte des. Adică inima lor, sufletul, au o dorință, o sete de a se împărtăși foarte des. Trupul însă a fost învățat în diferiți ani să trăiască oarecum altfel. Deci este valabil ceea ce a spus Mântuitorul: “că sufletul este sârguitor dar trupul neputincios“. De aceea, uneori se creează o problemă, deoarece sufletul dorește lucruri mai mari decât poate să ducă trupul, și de aceea nu se creează acel echilibru între cele două. Deci trebuie într-un anumit fel cele doua părți, trupul și sufletul să fie puse pe aceeași [lungime de] undă. Nu se poate împărtăși și a doua zi să înceapă aceleași păcate. Însă acesta este un lucru de discernământ.

Deci nu trebuie să spui: bine, haideți, este un obicei bun, se poate face, dar nici o împărtășanie foarte rara nu este buna.

Eu sfătuiesc să aibe foarte multă atenție atunci când se împărtășește cineva, și să aibă conștiința a ceea ce face, decât să se împărtășescă fără sa-și dea seama de ceea ce face.

Este o temă foarte largă, am încercat doar să punctez câteva principii și îmi pare rău că vorbesc aici în fața ÎPS-lui [Teofan n.n.], care este responsabil să călăuzească pe păstoriții săi, și nu aș vrea ca eu să fiu cel care vă oferă altceva, și ÎPS-ul să se exprime.

ÎPS Teofan: – Credincioșii au nevoie de cuvântul dumneavoastră, Înaltpreasfințite, dar eu aproape la fiecare Sfânta Liturghie le spun așa: “Cei care sunteți ortodocși și aveți binecuvântare de la preotul duhovnic să vă împărtășiți, apropiați-vă; și pruncii!“. Așadar, așa cum amintea și ÎPS-ul, lăsați-vă în mâna unui duhovnic care-L iubește pe Hristos și urmați-i sfatul. Și sesizați într-însul un lucru: dacă simte, cel care se spovedește, că poate trăi fără de Domnul Hristos, atunci să primești sfatul lui, să te apropii cât mai rar sau deloc, și să te apropii atuncea rar, cu frică de Dumnezeu și cu cutremur. Dacă duhovnicul simte în tine că nu poți trăi fără Domnul Hristos, un duhovnic bun te va îndemna să te apropii de Sfânta Împărtășanie cu credință și cu dragoste multă.

ÎPS Hieroteos Vlachos: - Consider că acest cuvânt a fost unul înțelept. Aceasta este temelia, fundamentul.

Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/2011/10/24/mitropolitul-ierotei-vlachos-partea-a-doua-intrebari-si-raspunsuri-a-conferintei-de-la-iasi-despre-impartasania-deasa-rugaciunea-inimii-psihoterapia-ortodoxa-si-pr-ioannis-romanidis/#more-35648

Săvârșirea Cununiei unită cu Dumnezeiasca Liturghie

2011-10-20T11:20:00.002+03:00

Dupăcum afirmă prof. dr. Ioannis Foundoulis în DialoguriLiturgice,vol. III, Tainele Bisericii și multe rânduieli sfinte se săvârșeaunu doar în perioada de apogeu a vieții liturgice a Bisericiinoastre, dar și pînă aproape de epoca stăpânirii turcești (înBiserica Greciei), într-o legătură indisolubilă cu SfântaLiturghie. Rânduiala Nunții nu constituie o excepție. Și aceastase săvârșea unită cu Dumnezeiasca Liturghie, așa cum reiese dinvechile manuscrise, dar și din rânduiala de astăzi, în care sedisting urmele acestei legături: ,,Binecuvântatăeste împărăția”, ,,ectenia mare”, ,,Apostolul, Evanghelia”,,,ectenia întreită”, ,,să plinim rugăciunile noastre”, ,,șine învrednicește”, ,,Tatăl nostru”, ,,rugăciunea plecăriicapetelor”, ,,Potirul de obște”, ,,Chinonicul”.În manuscrise se prevede și cântarea ,,SfinteDumnezeule”,la locul ei rânduit. Unii au văzut-o ca pe o inovație sau chiar cao compoziție utopică.

DespărțireaNunții de Sfânta Liturghie era de neacceptat în conștiințaBisericii și de aceea, atunci când necesități practice au cerutdesprinderea Nunții de marile sinaxe bisericești, ale întregiicomunități, în special în zilele de Duminică, sărbători șipraznice, rânduiala Nunții s-a unit cu Liturghia Darurilor maiînainte sfințite, bineînțeles în afara posturilor de peste an,mai ales a Postului Mare. Un asemenea pericol îl prevedea într-unmod profetic Sfântul Simeon al Tesalonicului, care subliniază cutărie necesitatea legăturii lor și însemnătatea teologică aîntregirii tainei unirii în Hristos a soților, prin participarealor în vremea sfântă a Nunții la Taina dătătoare de viață aDumnezeieștii Euharistii. Iată ce spune: ,,Îndată preotul atingepotirul cu Darurile mai înainte sfințite și rostește: <<Celemai înainte sfințite, Sfintele Sfinților!>>. Șitoți rostesc cu glas tare: <<UnulSfânt, Unul Domn>>,căci doar Acesta este sfințirea și pacea și unirea robilor Săi,și-i împărtășește pe noii miri, dacă sunt vrednici. Șitrebuie să-i pregătească pe aceștia, ca să se încununeze cuvrednicie și să se unească în chip bun. Căci sfârșitulîntregii rânduieli și pecetea întregii taine dumnezeiești esteSfânta Împărtășanie. Și Biserica, în chip bun, pregăteșteDumnezeieștile Taine, spre izbăvirea și binecuvântarea celoruniți. Deoarece Acesta fiind de față la Nuntă este Cel ce dăDarurile spre unirea lor pașnică și în înțelegere. Căci ceiuniți prin nuntă trebuie să fie vrednici de împărtășire și înlocașul sfânt să se căsătorească, fiii lui Dumnezeu în casalui Dumnezeu, ca înaintea Lui. Căci și prin Daruri, Acesta Searată slujitor și Cel ce Se aduce și Mijlocitorul nostru”.

Șicu Nunta s-a întâmplat același lucru ca și cu Botezul. SfințiiPărinți și practica liturgică a Bisericii, în pofidadificultăților care au apărut, s-au luptat din puteri să-ipăstreze unitatea și integritatea și au păstrat-o, fie în formaLiturghiei desăvârșite, fie în forma Liturghiei Darurilor, timpde aproape o mie șapte sute de ani. Și au fost suficiente douăveacuri întunecate ale robiei ca s-o piardă. Atunci poate eraîndreptățită starea de lucruri în contextul greu al vieții înrobie (turcească), cazul Nunților săvârșite în casă și lipsaprivegherii teologice a păstorilor Bisericii.

Înzilele noastre, Taina Nunții trece printr-un alt fel de criză,poate mai adâncă. Ea a fost schimbată într-un eveniment de lume,într-o practică oficială a stării civile, într-o procedurăobligatorie, prin care trec cei credincioși și cei necredincioși,este de ajuns să fie catalogați drept creștini ortodocși.Despărțirea Nunții de Dumnezeiasca Euharistie a devenit o soluțiesalvatoare, care să ne apere de greutățile suplimentare pe carele-am fi avut din partea oamenilor care au întrerupt fundamentalrelațiile lor cu Tainele Bisericii. Astfel am ajuns să socotiminovație sau utopie întoarcerea la tradiția și la practica exactăa Bisericii (n.n. - cum dealtfel se constată adeseori și în legătură cupractica împărtășirii continue). Această tendință este atâtde evidentă, categorică și declarată, încât orice abatere nelipsește de lauda că suntem Biserica tradiției și copiiipărinților noștri. Constatarea acestei realități trebuie să neridice probleme serioase despre prezentul și viitorul viețiinoastre liturgice.

Prof. dr. Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, Vol III, p. 172-179

Participarea la Dumnezeiasca Liturghie este deplină doar pentru cei ce se împărtășesc (desigur, cu pregătire).

2011-10-12T11:11:00.000+03:00

DumnezeiascaLiturghie în sine, ca o săvârșire a Tainei DumnezeieștiiEuharistii, nu poate fi înțeleasă decât ca deplină șidesăvârșită, chiar dacă nu se împărtășește nici un creștin.Valabilitatea sau deplinătatea ei nu se poate să depindă deprocentul de participare a poporului la Taine. De altfel, au existatfără îndoială și în trecut – și nu sunt rare nici astăzi –cazuri de săvârșire a ei fără să se împărtășească nicimăcar un credincios. Există, desigur, obligativitatea prezențeimăcar a unei părți a comunității, ca reprezentant, chiar dacăeste numai o persoană, afară de preotul slujitor, indiferent dacăeste cleric sau laic. Se presupune că acesta se va împărtăși.Dacă cumva acesta nu se împărtășește, Liturghia, oricum ar fi,rămâne deplină și desăvârșită. Aceasta este una din laturi șiîn legătură cu aceasta putem fi categorici.

Înceea ce privește cealaltă latură, legată de credinciosul saucredincioșii prezenți care nu vin la Dumnezeiasca Împărtășanie,Dumnezeiasca Liturghie, în ceea ce-i privește pe aceștia, nu estedeplină, de vreme ce participarea lor nu este completă și corectădeontologic. Desigur, credinciosul care vine la biserică sesfințește în parte prin intrarea și rămânerea lui în bisericalui Dumnezeu, din participarea sa la sinaxa sfântă, la cântare șirugăciune, din auzirea lecturilor sfinte și a predicii, dinînchinarea la icoane și din urmărirea actelor sfinte, dintămâiere, din pomenirea lui la ectenii și, înainte de toate, dela prezența Duhului Sfânt, de la pomenirea numelui Domnului și dinvederea și închinarea la Sfintele Taine, la Trupul și SângeleDomnului. Participarea deplină și desăvârșită însă, nu seînțelege decât prin împărtășirea cu Tainele. Din acest motivse și săvârșește, de altfel, Dumnezeiasca Liturghie și acestaeste scopul ei, conținutul fundamental și finalitatea ei. Cu altecuvinte, săvârșirea Tainei Cinei celei de Taină se face pentru acina și a participa credincioșii la masa hrănitoare de suflet aDomnului și pentru a se sfinți și uni într-un singur duh cuHristos. Sinaxa, învățătura și rugăciunea sunt importante, însănu sunt elementele principale ale adunării liturgice ale Bisericii.

Desigur,înmulțirea creștinilor și micșorarea adâncimii sufletești,lenevia și obișnuința rea, ne-au familiarizat cu fenomenul de a nuveni la Dumnezeiasca Împărtășanie nici chiar cei care nu auimpedimente sau o oprire pedagogică din partea duhovnicului; și aajuns să fie socotit regulă faptul de a veni la biserică și a nuse împărtăși și excepție faptul de a se apropia de DumnezeiascaÎmpărtășanie. Adică săvârșirea Tainei DumnezeieștiiEuharistii și participarea noastră la ea a ajuns să se transformeîntr-un fel de ,,mergere la biserică” inofensivă și foartepuțin folositoare. În ciuda acestui fapt, Biserica nu a încetat săsăvârșească Dumnezeiasca Liturghie în mod regulat, în fiecarezi, ca o invitație, ca o încurajare și o amintire a nevoii noastrede a participa la taina vieții, îndemnând cu cuvântul sau cufapta revenirea noastră la ceea ce este corect. Și gestul cel maigrăitor este acela că, în pofida schimbării de-a lungulveacurilor a bunelor obiceiuri străvechi, ea a continuat săsăvârșească Liturghia Darurilor în Postul Mare, în zilele încare nu este îngăduită săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii,reamintind în felul acesta că este valabilă, ca ceva ideal, sprecare trebuie să tindem, nu numai împărtășirea din zilele deSâmbătă și Duminică, ci și cea din celelalte zile alesăptămânii, mai ales miercurea și vinerea, ca în vremeaSfinților Părinți (Vasile cel Mare, Epistola 93, Cătrepatriciana Chesaria).

Cuacest înțeles, din punct de vedere subiectiv, legat de credinciosulcare nu se împărtășește, Dumnezeiasca Liturghie, sau mai degrabăparticiparea lui la Dumnezeiasca Liturghie, nu este deplină.

IoannisFoundoulis, Dialoguri Liturgice,vol. V, p. 181 - 182

Mărturie filocalică despre Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine

2011-06-24T17:31:00.001+03:00

91. Despre Sfânta Împărtăşanie şi despre mărimea bunătăţilor pe care ni le pricinuiesc împărtăşirea şi cuminecarea (cuminecătura) continue, cu conştiinţa curată

Dar nimic nu ne ajută şi nu contribuie aşa de mult la curăţirea sufletului şi la luminarea minţii şi la sfinţirea trupului şi la prefacerea amândurora spre o stare mai dumnezeiască şi la nemurire, ba şi la biruirea patimilor şi a demonilor sau, mai potrivit spus, la unirea cu Dumnezeu cea mai presus de fire ca împărtăşirea şi cuminecarea (cuminecătura) continue, cu inimă şi simţire curată pe cât e cu putinţă omului, cu preacuratele şi nemuritoarele şi de viaţă făcătoarele Taine, cu însuşi cinstitul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus. Pentru aceasta este cât se poate de trebuitor să vorbim şi despre acestea în chip deosebit în această scriere şi apoi să dăm sfârşit cuvântului. Iar acest lucru nu este vădit numai din cele ce au spus Sfinţii Părinţi, ci, cu mult mai mult, din cuvintele Vieţii înseşi şi ale însuşi Adevărului. Căci zice: „Eu sunt pâinea vieţii”(Ioan 6, 48). „Şi aceasta este pâinea care se pogoară din cer, ca cel ce mănâncă din ea să nu moară. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din pâinea aceasta, viu va fi în veac. Şi pâinea pe care Eu o voi da, trupul Meu este, pe care Eu îl voi da pentru viaţa lumii” (Ioan 6, 50-51); şi: „De nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6, 53-54). Şi iarăşi: „Căci trupul Meu este mâncare adevărată şi sângele Meu este băutură adevărată. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl Cel viu şi Eu sunt viu prin Tatăl; şi cel ce Mă mănâncă pe Mine, acela va fi viu prin Mine. Aceasta este pâinea care s-a coborât din cer şi cel ce mănâncă pâinea aceasta a Mea viu va fi în veac” (Ioan 6, 53, 58).

Iar purtătorul de Hristos Pavel zice acestea: „Fraţilor, eu am primit de la Domnul ceea ce v-am predat şi vouă, că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâinea şi binecuvântând-o a frânt-o şi a zis: «Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu care pentru voi se frânge; aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea.» Asemenea şi paharul, după cină, zicând: «Acest pahar este legământul cel nou, întru sângele Meu. Aceasta s-o faceţi ori de câte ori veţi bea, întru pomenirea Mea. Căci de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta moartea Domnului vestiţi, până ce va veni. Deci, oricine va mânca pâinea aceasta şi va bea paharul Domnului cu nevrednicie vinovat va fi trupului şi sângelui Domnului. Să se cerceteze, aşadar, omul pe sine însuşi şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie judecată sieşi mănâncă şi bea, nedeosebind trupul Domnului. Pentru aceea, între voi mulţi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi mor. Căci dacă ne-am cerceta pe noi nu am fi judecaţi. Iar fiind judecaţi de Domnul, suntem îndreptaţi, ca să nu fim osândiţi cu lumea» (1 Cor. 11, 23-33) ”.

92. E de trebuinţă să cunoaştem minunea Sfintelor Taine şi ce este ea, pentru ce s-a dat şi care este folosul ei.

Căci scrie şi Gură de Aur că „e de trebuinţă să învăţăm ce este minunea Tainelor şi pentru ce s-a dat, şi care e folosul acesteia. Suntem un trup (Rom. 12, 5) şi mădulare ale trupului Domnului nostru Iisus Hristos şi din oasele Lui (Efes. 5, 30). Iar cei care au aflat aceasta să urmeze celor spuse. Deci pentru ca aceasta să nu se înfăptuiască numai prin iubire, ci şi cu lucrul însuşi, să ne unim prin mâncare cu acel trup pe care ni l-a dăruit, voind să ne arate dorul ce-l are către noi. Pentru aceasta s-a unit pe Sine cu noi şi ne-a dat trupul Său nouă, ca să ne facem un trup unit cu Capul. Acest lucru este propriu celor ce se iubesc cu tărie. Acest lucru l-a dat de înţeles Iov vorbind despre casnicii lui, care-L iubeau în chip covârşitor, încât ziceau, arătându-şi iubirea lor: «Cine ne va da putinţa să ne săturăm de carnea Lui?» (Iov 31, 31). De aceea, şi Hristos a făcut acest lucru ridicându-ne la o prietenie şi mai mare şi arătându-ne dorul Lui către noi, căci nu se dă pe Sine celor ce-L doresc numai ca să-L vadă, ci şi ca să-L atingă, să-L mănânce şi să se sădească în trupul Lui, şi să se unească cu El, şi să-şi sature întreg dorul.”

Şi iarăşi: „Cei ce se împărtăşesc de preasfântul Trup şi de cinstitul Sânge stau între îngeri şi arhangheli, şi între Puterile de sus şi sunt îmbrăcaţi în însuşi veştmântul împărătesc al lui Hristos, având armele duhovniceşti. Ba cu aceasta încă n-am spus nimic: căci L-au îmbrăcat pe Împăratul însuşi. Dar, pe cât este de mare şi de înfricoşătoare şi de minunată Taina, tot pe atâta trebuie să te apropii cu curăţie dacă vrei să te apropii de mântuire. Căci, dacă te apropii cu o conştiinţă rea, te apropii de osândă şi de pedeapsă. Căci « cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie Trupul şi Sângele Domnului, judecată sieşi mănâncă şi bea» (1 Cor. 11, 27). Că, dacă cei ce-şi pătează porfira împărătească sunt pedepsiţi la fel cu cei ce o rup, nu e deloc necuvenit ca cei ce primesc Trupul cu cuget necurat să sufere aceeaşi pedeapsă cu cei ce L-au rupt prin piroane. Priveşte ce înfricoşătoare pedeapsă a arătat Pavel zicând: «Cel ce călca Legea lui Moise murea pe temeiul a doi sau a trei martori. Socotiţi cu cât se va învrednici cu o pedeapsă mai mare cel ce a nesocotit pe Fiul lui Dumnezeu şi a socotit ca un lucru de rând Sângele Noului Legământ, prin care acesta a fost sfinţit?» (Evr. 10, 29). Sau: «Câţi deci ne împărtăşim de trupul acesta, câţi gustăm din sânge se înţelege că gustăm din Acela ce şade sus, care e închinat de îngeri, de Cel apropiat de puterea fără margini. O, câte drumuri duc spre mântuirea noastră! Ne-a făcut pe noi trupul Său. Ne-a dat nouă trupul Său. Şi nimic din acestea nu ne depărtează de la rele. O, ce nepăsare, o, ce nesimţire!»” Şi iarăşi: „Un preot minunat mi-a istorisit că a fost învrednicit să vadă şi să audă acesta: că pe cei ce vor pleca de aici împărtăşiţi de Taine, cu conştiinţa curată, când vor muri, îngerii îi vor duce de aici în suită, pentru Cel cu care s-au împărtăşit.” Iar dumnezeiescul Ioan Damaschin zice: „Deoarece suntem îndoiţi şi compuşi, trebuie ca şi naşterea noastră să fie îndoită; la fel şi haina îndoită. Naşterea ni s-a dat prin apă şi prin Duh. Iar mâncarea este însăşi pâinea vieţii, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce s-a pogorât din cer.” „Precum la botez, deoarece oamenii obişnuiesc să se spele cu apă şi să se ungă cu untdelemn, a unit cu untdelemnul şi cu apa harul Duhului şi l-a făcut pe el baia naşterii din nou, la fel, deoarece avem obiceiul să mâncăm pâine şi să bem apă şi vin, a unit cu ele dumnezeirea

Sa şi le-a făcut pe ele Trupul şi Sângele Său, ca prin cele obişnuite şi după fire să ajungem în cele mai presus de fire.” „Trupul Lui este cu adevărat unit cu dumnezeirea, dar înţeleg trupul cel din Sfânta Fecioară, nu un trup coborât din ceruri, iar pâinea şi vinul se prefac în însuşi Trupul şi în însuşi Sângele lui Dumnezeu. Dar, de cauţi să afli modul cum se face aceasta, îţi ajunge să auzi că aceasta se face prin Duhul Sfânt, tot aşa cum Cuvântul a dat fiinţă trupului Său în Sine din Sfânta Fecioară de Dumnezeu prin Duhul Sfânt; mai mult nimic nu cunoaştem decât că Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat şi lucrător, şi atotputernic, iar modul nepătruns.” „Celor ce se împărtăşesc cu vrednicie acesta se face deci spre iertarea păcatelor şi spre viaţă veşnică, şi spre păzirea sufletului şi a trupului; iar celor ce se împărtăşesc cu nevrednicie, spre osândă şi pedeapsă, ca şi moartea Domnului.” „Şi pâinea, şi vinul nu sunt chip al Trupului şi Sângelui lui Hristos, să nu fie, ci însuşi Trupul lui Hristos Cel îndumnezeit şi însuşi Sângele Lui. Căci «Trupul Meu, zice, este adevărată mâncare, şi sângele Meu este adevărată băutură» (Ioan 6, 55) ”. „Căci este Trupul şi Sângele lui Hristos, care intră în alcătuirea (în constituţia) sufletului şi trupului nostru, netopindu-se, nestricându-se, netrecând în ceea ce dăm afară, ci rămânând în fiinţa noastră ca pricină a păstrării noastre, ca mijloc de curăţire a toată întinăciunea. Chiar dacă aurul s-a pătat, îl curăţeşte prin arderea judecăţii, ca să nu fim osândiţi în veacul viitor împreună cu lumea (1 Cor. 11, 32). Curăţindu-ne prin aceasta, ne unim cu Trupul lui Hristos şi cu Duhul Lui şi ne facem Trupul lui Hristos. Aceasta este pâinea, care e pârga pâinii cereşti, a pâinii spre fiinţă (Matei 6, 11). Căci pâinea «spre fiinţă» arată fie pe cea viitoare, adică a veacului viitor, fie pe cea primită spre păstrarea fiinţei noastre. Trupul Domnului este Duh de viaţă făcător pentru că s-a zămislit din Duhul de viaţă făcător. «Căci ceea ce se naşte din Duh Duh este» (Ioan 3, 6). Iar aceasta o spun nu ca să desfiinţez firea trupului, ci voind să arăt că e de viaţă făcător şi dumnezeiesc. Acestea se numesc chipuri (antitipuri) ale celor viitoare, nu ca unele ce nu sunt cu adevărat Trupul şi Sângele lui Hristos, ci că acum ne împărtăşim prin ele de dumnezeirea lui Hristos, iar atunci numai înţelegător, prin vedere.”

Iar dumnezeiescul Macarie zice: „Precum vinul se amestecă în toate mădularele celui ce bea şi se preface în el şi el în vin, aşa cel ce bea Sângele lui Hristos se adapă cu Duhul dumnezeiesc, şi acesta se amestecă în suflet în chip desăvârşit şi sufletul în el. Şi, astfel sfinţit, sufletul se face vrednic de Domnul. Căci «toţi, zice, ne-am adăpat din acelaşi Duh » (1 Cor. 12, 13) iar prin Euharistia pâinii cei ce se împărtăşesc cu vrednicie se învrednicesc să se facă părtaşi de Duhul Sfânt, şi aşa sufletele vrednice pot să vieţuiască în veci. Şi precum viaţa trupului nu e de la trup, ci din afară de el, adică din pământ, aşa şi sufletul a fost învrednicit de Dumnezeu să aibă mâncare, băutură, veşmânt, care sunt viaţa adevărată a sufletului, nu din firea sa, ci din dumnezeirea Lui, adică din Duhul Său. Căci sufletul are firea dumnezeiască spre pâinea vieţii, adică pe Cel ce a zis: «Eu sunt pâinea vieţii» (Ioan 6, 48) şi apa vie spre vinul care veseleşte (Ps.103, 15), şi ca untdelemnul bucuriei” (Ps. 44, 8).

Sfântul Isidor zice şi el: „Împărtăşirea de Dumnezeu şi de Taine s-a numit cuminecare (communicatio- cuminecătură), pentru că ne dăruieşte unirea cu Hristos şi ne face să avem comună cu El împărăţia Lui''. Iar Sfântul Nil zice: „Este cu neputinţă să se mântuiască credinciosul şi să primească iertarea păcatelor şi să dobândească Împărăţia cerurilor, dacă nu se împărtăşeşte cu frică, cu credinţă şi cu dragoste de tainicul şi neprihănitul Trup şi Sânge al lui Hristos.” La fel scrie şi Marele Vasile în scrisoarea către Patricia Cezareea, limpede, că „e bine şi de folos să se cuminece (să comunice) şi să se împărtăşească cineva în fiecare zi cu sfântul Trup şi sfântul Sânge al lui Hristos. Căci El însuşi a zis: «Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el şi are viaţă veşnică» (Ioan 6, 54, 56). Şi cine se îndoieşte că a se împărtăşi cineva continuu de viaţă nu e nimic altceva decât a vieţui în chip înmulţit? Noi ne cuminecăm (comunicăm) de patru ori în fiecare săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, şi în celelalte zile, dacă are loc pomenirea vreunui Sfânt.” În aceste zile socotesc că Sfântul şi liturghisea. Căci nu putea în fiecare zi stingherit fiind de atâtea griji. De aceea zice şi Sfântul Apolo că „monahul trebuie să se cuminece, de e cu putinţă, în fiecare zi cu Tainele lui Hristos. Căci cel ce se depărtează pe sine de aceasta se depărtează de Dumnezeu. Iar cel ce-o face aceasta continuu continuu se îmbracă cu trupul Domnului. Căci însuşi glasul mântuitor zice: «Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el» (Ioan 6, 56). Deci aceasta le este de folos monahilor, care fac neîncetat omenirea patimii mântuitoare. Drept aceea, se cade ca el să fie gata în fiecare zi şi să se pregătească pe sine în aşa fel, ca să fie vrednic în fiecare zi, totdeauna, pentru primirea Sfintelor Taine. Căci aşa ne împărtăşim şi de iertarea păcatelor.”

Dar zice şi Sfântul Ioan Scărarul: „Dacă un trup atingându-se de un alt trup,se schimbă în puterea lui de lucrare, cum nu se va schimba cel ce se-atinge de trupul Domnului cu mâini nevinovate? Căci s-a scris şi în Gherontic (Pateric): Ioan de Bostra, bărbat sfânt şi având putere asupra duhurilor necurate, a întrebat pe draci, care locuiau în nişte fetiţe furioase şi chinuite de ei cu răutate, zicând: «De care lucruri vă temeţi la creştini?» Aceştia au răspuns: « Aveţi cu adevărat trei lucruri mari: unul pe care-l puteţi atârna de grumazul vostru; unul cu care vă spălaţi în biserică; şi unul pe care-l mâncaţi în adunare.» Întrebându-i iarăşi: «Din acestea trei de care vă temeţi mai mult?», au răspuns: « Dacă aţi păzi bine aceea cu ce vă împărtăşiţi, n-ar putea nimeni din noi să facă rău vreunui creştin.» Deci lucrurile de care se tem răufăcătorii mai mult decât toate sunt crucea, Botezul şi Cuminecătura.''

Filocalia vol 8, Calist și Ignatie Xanthopol, Cap 91-92

Aceia care au cugetul curat și dezlegare de la duhovnic, unii ca aceia de-a pururea să se apropie de Sfintele Taine

2011-03-26T12:03:00.001+02:00

Cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin despre împărtășirea cu Trupul lui Hristos

Pe mulți îi vedem primind Trupul lui Hristos fără pregătire, din obicei, iar nu așa precum se cade, după lege, a-L primi, în Sfântul post și în ziua de Paști, cu gândul și cu mintea curată. Că se cade să păzim Sfântul post întru nevinovăție și să ne curățim cugetul, și, așa, să ne împărtășim. Pentru că, cel necurat nu este vrednic să primească, de pe Sfânta Masă, Trupul lui Hristos. Să înțelegi, dar, că cei de demult, care se împărtășeau, de multă frică aveau trebuință și se curățau mai întâi. Iar tu primești, cu spurcate mâini și buze, fără de nici o frică, Trupul și Sângele lui Hristos, pe Cel de care îngerii se cutremură. Vremea o aștepți, dar osteneala o treci cu vederea. Pe împăratul cel pământesc nu îndrăznești să-l săruți cu buze necurate, pentru că de ocară îi este lui asest lucru. Apoi, leneșule, oare cum poți să săruți, așa pe Împăratul Ceresc? Au nu auzi pe propovăduitorul Ceresc, zicând: ,,Cei chemați ieșiți și cei care sunt întru nepocăință, să nu îndrăznească!”

Drept aceea, mulți primesc această dumnezeiască Jertfă, o dată pe an, iar unii de două ori, iar alții, de multe ori. Dar cuvântul nostru nu este numai către aceștia din urmă, ci și către cei ce stau în pustie, fiindcă aceștia o dată pe an se împărtășesc, iar, de multe ori, și după doi ani. Atunci, dar, în care chip să se primească Sfânta Jertfă? Oare, ca cei care, o dată pe an sau mai rar, se împărtășesc, sau ca aceia ce de multe ori primesc Trupul și Sângele lui Hristos? Ci, așa să știți, că aceia ce au cugetul curat și dezlegare de la duhovnic, unii ca aceia de-a pururea să se apropie. Iar, de nu sunt așa, atunci, niciodată să se împătrășească. Dar, oare, pentru ce? Pentru că, spre Judecata lor o primesc și spre osândă și spre pedeapsă și chin. Căci acela ce va mânca Pâinea aceasta și va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi de Trupul și Sângele Domnului. Pentru aceea, și preotul, mai înainte rostește: ,,Sfintele sfinților, de este, adică cineva dezlegat de păcate, să se apropie, cu frică de Dumnezeu, cu credință, cu nădejde și cu dragoste.” Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

(Proloagele, luna martie în 24 de zile)

Liturghia celor chemați și Euharistia

2011-03-22T16:40:00.004+02:00

Preotul Petre Vintilescu găsește că acest ritual de ieșire a catehumenilor nu mai are nici un sens: ,,Fapt este că acest ritual nemaicorespunzând nici unei realități din viața bisericească actuală, el rămâne nu numai fără înțeles pentru credincioși, dar chiar fără obiect pentru liturghisitori, care sunt obligați să se roage în (taină) ca Dumnezeu să facă vrednici de baia Botezului o categorie inexistentă de asistenți, pe care mai înainte i-a îndemnat la rugăciune, iar după aceea, la plecarea capetelor, la ieșirea din biserică. Deci, deși în favoarea menținerii ritualului de la finele Liturghiei catehumenilor s-au făcut diverse considerații sentimentale, totuși nu se poate contesta caracterul ei anacronic și că, găsindu-se golit de sens, prezența lui în Sfânta Liturghie de astăzi nu este decât efectul unei legi sau al unui proces mecanic de așa zisă ,,succesiune ereditară liturgică”.

Dar aceasta ar însemna să înlăturăm și numele de ,,Liturghia catehumenilor”, sau ,,a celor chemați”.

Noi socotim că nu numai considerații istorice pledează pentru menținerea acestei rugăciuni de ieșire a celor chemați, în Liturghie, ci și unele întemeiate pe realități cu totul obiective. Cei chemați încep să devină și astăzi o categorie reală. Au apărut din nou persoane care n-au fost botezate ca mici copii, dar care, trăind alături de credincioșii care frecventează biserica, intră și ei uneori în ea, și aceasta îi poate determina cu vremea să se boteze. S-au înmulțit apoi indiferenții de diferite grade care intrând uneori la o Liturghie se trezesc la credință, dar încă nu sunt pregătiți pentru Sfânta Împărtășanie. Desigur, prin aceste cuvinte nu li se mai cere nici acestora o ieșire propriu-zisă din biserică în acest moment, căci e bine ca ei să cunoască până la sfârșit ceea ce se săvârșește în Sfânta Liturghie. Dar ei încep din acest moment o separare lăuntrică de cei ce vor înțelege și vor primi cu inima cele ce se vor săvârși în continuare.

Într-un fel oarecare acești ,,chemați” ,,ies” din râul vieții liturgice care-i conduce pe cei credincioși până la unirea cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie, deși în alt fel ei rămân și privesc, până la un grad, care poate deveni tot mai accentuat, participă la el.

Apoi, cuvântul ,,cei chemați, ieșiți” poate răsuna ca un avertisment pentru o mare parte din toți participanții la Sfânta Liturghie.

Mulți se pot întreba: e bine să rămân eu în această stare de nevrednicie de a mă împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului? Oare am ajuns eu destul de departe, ca se nu fiu în realitate unul dintre cei ce se despart de cei mai înaintați în Hristos? Conștiința trezită în ei, că sunt încă în categoria celor ce ar trebui să iasă, sau că sunt vrednici să se împărtășească, îi poate face să intre în miezul misterului liturgic. ,,Anumite texte biblice se referă la importanța ce se acordă dintotdeauna intrărilor. Cel ce știe să intre și să iasă ,cu vrednicie' este capabil să țină în mâinile sale destinația sa și a lumii”. A nu fi conștient că nu ești vrednic să te afli undeva, înseamnă a nu fi în stare să-ți simți lipsurile, deci să te străduiești spre depășirea lor.

Astfel, într-un anumit sens, fiecare participant la Sfânta Liturghie se poate simți un ,chemat' și un ,îndemnat' la o ,ieșire' din pretenția că e un credincios deplin. Dar, pe de altă parte, toți cei ce sunt botezați și nu sunt opriți de duhovnic să se împărtășească, pot înainta la acest final, iar ceilalți pot asista numai până la sfârșitul Sfintei Liturghii, simțindu-se încă numai chemați, deci datori ,,să iasă” din categoria celor ce se pot împărtăși. Unii sunt astfel numai în stare de chemați, alții de chemați – credincioși, alții de credincioși, deși subiectiv și cei din urmă se pot simți credincioși – chemați. Dumnezeu are înălțimi nesfârșite. Chiar cei uniți cu El se simt chemați să urce și mai sus, sau încă incapabili de a urca mai sus, cum a arătat Sfântul Grigorie de Nyssa. Într-un fel, și credincioșii se pot simți încă în stare de catehumeni, în sens larg: în faza de învățătură.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae – ,,Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă”, p. 350-352

Abținerea de la Sfintele Daruri a celor ce întorc spatele comuniunii creștinilor ortodocși, separă în chip evident de Hristos

2011-01-26T10:48:00.002+02:00

Deci, dacă darurile aduse pe jertfelnic, pâinea și vinul, prefăcute de preoții bine-cinstitori/drept-credincioși (eusebon) în Trupul și Sângele lui Hristos prin venirea Preasfântului Duh sunt și se numesc cu adevărat Trupul și Sângele lui Hristos sfințite de preoți ortodocși credincioși, dar cineva nu le primește, nici nu vine la ele, ci se abține de la împărtășirea lor, oare nu le socotește scârboase? Oare nu are despre ele bănuieli rătăcite? Oare nu-L socotește din această pricină rătăcitor pe Hristos Însuși, ca iudeii? Prin faptul că se abține de la Sfintele Daruri nu se separă oare în chip evident de Hristos, judecându-l și osândindu-L pe Hristos? Oare nu-L pălmuiește, nu-L lovește, nu-și râde și nu-și bate joc de El? Înțelegeți limpede fărădelegea, frații mei rogu-vă. Luați seama întocmai la cele spuse de mine. Sfintele daruri săvârșite de preoții ortodocși se fac Trupul și Sângele lui Hristos, ajungând aceasta prin invocarea rugăciunilor și venirea Duhului Sfânt. Așa stând lucrurile și așa cugetând și crezând noi, cine nu se împărtășește din această Împărtășanie mântuitoare, ci le întoarce spatele, nu fuge oare de ele în chip vădit ca de o pâine comună și un vin comun? Nu calcă în picioare Trupul și Sângele Domnului? Nu le socotește incapabile de a primi sfințire?

Nu-L dogmatizează oare pe Domnul ca pe un simplu om? Nu alunecă în aceeași opinie cu iudeii? Nu-L răstignesc din nou pe Hristos (cf. Evr 6, 6) respingându-le ca și cum nu ar avea nici o valoare? Nu strigă către ceilalți: ,,Fugiți, fugiți de împărtășirea Tainelor!”, așa cum iudeii strigau: ,,Răstignește-L! Răstignește-L!” (In 19, 6)? Socotind că nemuritoarele Taine sunt nevinovate de stricăciune și desființare, nu-L judecă vinovat de moarte pe Domnul, Surpătorul morții și Dătătorul vieții ca iudeii? Din pricina cuvintelor hulitoare pe care le rostește despre ele, sau mai degrabă împotriva lor și a restului stării bisericești, nu-și însușește și nu arată oare cunoașterea, socotința și limba hulitoare ale tâlharului celui nerecunoscător (cf. Lc 23, 39)? Prin neîmpărtășirea Sa de Trupul Stăpânului nu spune oare gândurilor lui și oamenilor care ascultă de el: ,,Veniți să lipim de ele gândul că sunt un trup muritor și un sânge mort, o simplă pâine și un vin comun, și să fugim de ele ca unele care nu oferă viață”? Oare nu îmbracă proorocul (Ieremia) rolul celor ce L-au răstignit prezicând și trâmbițând nebunia iudeilor împotriva lui Hristos și spunând ca unul dintre aceștia: ,, Veniți să-i punem lemn în pâinea lui și să-l ștergem din cartea celor vii” (Ir 11, 19)? Oare cu reproșurile nedrepte, cu care încearcă în fiecare zi să dovedească că e dreaptă abținerea de la Taine, nu rănește ca și cu o suliță gândirea oamenilor și împunge coasta Mântuitorului (cf. In 19, 34)? Oare prin cele ce face și spune întărâtând și înfuriind pe Dumnezeu nu dă Domnului oțet și fiere ca iudeii (cf. Mt 27, 34)? Nu se arată unul ca acesta mai rău chiar decât iudeii, căci atunci când Mântuitorul spânzura pe cruce, aceia ,,nu I-au zdrobit oasele” (In 19, 33) – căci ,,nici un os nu i se va zdrobi” (Nm 9,12; Ps 33, 20) - ,dar el zdrobește, destramă și judecă prin faptele sale lipsite de autoritate cuvintele Stăpânului cele pline de taine și care țin la un loc ca niște oase viața sufletelor noastre, încă și canoanele, rânduielile și cuvintele dumnezeieștilor Părinți care grăiesc despre Biserică. Aceia ,,au împărțit hainele lui Hristos și pentru cămașa Lui au aruncat sorți” (Ps 22,19; Mt 27, 35), iar el împarte nu numai cugetele drepte ale credincioșilor, cugete care păstrează și păzesc unirea, înțelegerea (armonia) și legătura Bisericii, dar împarte în adunări diferite, sfâșie și taie Biserica una...

,,Haine” ale lui Hristos sunt creștinii care prin petrecerea lor aici încercuiesc de jur-împrejur trupul lui Hristos, adică Biserica, și-L acoperă prin păzirea celor dumnezeiești potrivit predaniei (tradiției). Iar ,,cămașa” lui Hristos e arhieria țesută de sus până jos și lucrată de harul Duhului Sfânt. Prin urmare, toți să știe în mod exact că aceia care în vremuri de ortodoxie opresc pe creștini să intre în biserică și-i îndeamnă să se abțină de la împărtășirea dumnezeieștilor Taine și de la celelalte sfințiri și nesocotesc preoția și, pe cât pot, depun preoții vrednici și-și arogă preoția ca pe un sorț rezervat lor înșiși și se numesc preoți numai pe ei înșiși, aceștia loviți de lancea iubirii de slavă și a iubirii de câștig, nu sunt monahi, nu sunt preoți, nu sunt arhierei, ci rătăciți și călcători de poruncă, dușmani și oșteni care au socotința și purtarea iudeilor. Căci așa cum cei ce L-au batjocorit pe Hristos s-au separat de El, tot așa și cei ce întorc spatele Sfintelor Daruri sfințite de preoți ortodocși ca unor lucruri comune, s-au făcut străini de Hristos ca unii care ocărăsc și ei ca niște bețivi pe Hristos Însuși.

Sf. Teolipt al Filadelfiei, Despre viața ascunsă în Dumnezeu, p. 137-140

Îndemn și sfătuire pentru cei ce spun că trebuie să ne împărtășim o dată la patruzeci de zile

2010-11-23T18:09:00.002+02:00

Decretul patriarhal din 1819

Grigorie V din mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă, și patriarh ecumenic

Preacuvioși epistati și nazirei ai Comunității Sfântului Munte, egumeni, foști egumeni și skevofilacși ai sfintelor mănăstiri stavropighiale de acolo, și ceilalți părinți care duceți viața singuratică în sfintele schituri și chilii, copii iubiți și preadragi în Domnul nostru, har vouă și pace de la Dumnezeu, iar de la noi rugăciune și binecuvântare.

Cu ani în urmă, pe vremea celei de-a doua noastre patriarhii, văzând Biserica certurile și polemicile dintre preacuvioșii părinți de acolo despre colive a dat un Tomos al ei patriarhal și sinodal care desființează și retează nebuniile unora dând corbilor și scandalurile ivite prin înrâurirea Satanei și ridicând din ele ruina sufletească, câștigă o conduită iubită de Dumnezeu și o viață monahală ireproșabilă.

Nu știm cum însă și acum s-a ivit din nou între unii cu conlucrarea celui rău ce urăște binele, acea idee veche și putredă și s-a aprins din nou focul căutării slavei și au început să se întâmple dispute și polemici despre colive din partea unor oameni neînvățați, nedesăvârșiți în ale credinței și necunoscători ai hotărârilor și canoanelor bisericești. Pe lângă acestea și alții puși în mișcare de patima părerii de sine și a gândirii înalte proclamă drept dogmă și definiție neschimbabilă a Bisericii împărtășirea la interval de patruzeci de zile cu preacuratul Trup și Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și declară drept nepermisă și neiertată pe cea care are loc înainte sau după patruzeci de zile.

De aceea, văzând vătămarea și paguba sufletească din aceste dispute și polemici absurde și satanice și ruina din aceste gânduri rele, și vrând să retezăm și să restrângem astfel de idei putrede și vătămătoare de suflet ale unora, am hotărât cu purtare de grijă bisericească să vă vestim și prin prezenta câte a hotărât și hotărește Biserica și le socotește legiuite, iubite de Dumnezeu și ireproșabile. Și scriind prin prezenta împreună cu preasfințiții arhierei din jurul nostru, ne rugăm și binecuvântăm părintește pe toți și vă poruncim și îndemnăm cu putere și neschimbare, ca toți câți au ajuns sub înrâurirea Satanei să cadă într-un păcat sau altul ori într-o greșeală sau alta, depărtându-se de astfel de mișcări vătămătoare de suflet, să-și vină în ei înșiși și să se șteargă cu desăvârșire de astfel de idei și gânduri nebunești, știind că un vechi obicei al Bisericii e să se aducă colive în sfântul și dumnezeiescul locaș al bisericii și să se săvârșească pomeniri în ziua de sâmbătă, iar dacă și în cursul săptămânii, fie duminica, fie lunea, fie în oricare altă zi s-ar face colive și le-ar aduce în sfânta biserică, un asemenea lucru, pe lângă că nu deloc oprit, e și cu neputință de învinuit și de neacuzat, precum a arătat limpede despre aceasta Biserica în zisul nostru Tomos patriarhal și sinodal dat mai înainte.

Iar cu privire la dumnezeiasca și sfânta Împărtășire fiți siguri și cunoașteți că drept credincioșii au datoria să vină la fiecare Sfântă Liturghie și să se împărtășească cu Trupul făcător de viață, căci de aceea sunt și chemați de preot prin: ,,Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!” Dar din pricina alunecării omului și a nedestoiniciei lui față de împărtășirea în fiecare zi, Biserica a stabilit aceasta și a poruncit ca fiecare să vină la sfânta împărtășire atunci când, mărturisindu-se părintelui său duhovnicesc, e găsit vrednic de dumnezeiasca Cuminecătură și ia permisiunea de la părintele său duhovnicesc; iar dacă, arătându-se vinovat, e supus unui canon, să-și săvârșească mai întâi canonul care i s-a dat cu pocăință și cu lacrimi, după care venind iarăși la părintele său duhovnicesc să ia permisiunea și așa să se învrednicească de dumnezeiasca și sfânta Împărtășire; lucru pentru care nu există nici hotărârea unor zile, nici nu trebuie să treacă mai întâi patruzeci de zile după apropierea de cele dumnezeiești, fiindcă e neoprit și neîmpiedicat, și dacă e nevinovat, oricine vrea și ia permisiunea de la duhovnicul lui poate să se împărtășească și în toată săptămâna, iar în acestea nici nu există hotărâre, nici nu trebuie să treacă mai întâi patruzeci de zile după apropierea de cele dumnezeiești, fiindcă e un lucru de neoprit și neîmpiedicat, și oricine vrea și ia permisiune de la duhovnicul lui, dacă e nevinovat, poate să se împărtășească și în toată săptămâna, și în acestea nu există nici hotărâre, nici canon apostolic.

Acestea vă îndemnăm și sfătuim pe toți, în care să fiți întăriți și să nu vă abateți de la unele ca acestea, dar nici să nu vă lăsați trași în polemici și dispute nepotrivite și înfumurate și în gânduri satanice, al căror rod este moartea și ruina sufletească. Iar cine ar fi prins că din voință și gândirea rea rămâne în acele gândiri vătămătoare de suflet, și va fi dovedit că polemizează despre ele și se opune – fie că gândește că e legiuit să se săvârșească pomenirile morților și să aducă colive pentru mântuirea sufletelor lor doar sâmbăta, și nu în altă zi, fie că le săvârșește și aduce din pizmă și patimă și duminica luându-le locul în greșeală celor căzute în aceste timpuri, fie se arată spunând că trebuie să ne împărtășim o dată la patruzeci de zile, nu mai puțin, nici mai mult de patruzeci – unul ca acesta, oricare ar fi rangul, treapta și vârsta lui, să știe că dacă ajunge cunoscut Bisericii va fi azvârlit mâniei și pedepsei ei drepte și va încerca cele ce nici în vis nu-și închipuie. De aceea, luând aminte bine cu toții, fiți râvnitori și ascultători, cum vă sfătuim și poruncim și scriem acum, și nu altfel decât s-a hotărât. Fiți sănătoși în Domnul.

Din Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, p. 376-379

Împărtășirea deasă cu pregătire îmbogățește viața în Dumnezeu.

2010-11-11T12:09:00.001+02:00

,,Ideea că prin împărtășirea deasă omul poate înmulți viața sa în Dumnezeu e prețioasă. De fiecare dată omul trăiește cu sufletul într-un efort de întărire a legăturii sale cu Hristos din altă latură, într-un efort de a sfinți prin aceasta o altă latură a legăturii sale cu trupul, a legăturii sale cu semenii, într-un efort de a înfăptui prin fapte deosebite, cerute de alte și alte împrejurări, o altă și altă virtute. Dacă aceasta e preocuparea generală a vieții lui, ,,comunicarea” cu trupul Domnului și cu puterea Lui îl va susține de fiecare dată în acest alt efort.”

,,Se remarcă legătura firească dintre pomenirea neîncetată a lui Hristos, deci și a patimii lui, prin rugăciune, și împărtășirea continuă cu trupul Lui răstignit și biruitor al morții prin cruce. Comunicarea continuă cu trupul Domnului întreține pomenirea continuă a Lui, căci ea e o pomenire cu lucrul, cu fapta, nu numai cu cuvântul. La rândul ei, pomenirea neîncetată a Domnului cu cuvântul, ca și comunicare a Lui cu mintea, cu duhul, cu inima noastră, se cere după o comunicare deplină cu Hristos prin împărtășirea de trupul Lui.”

,,Împărtășirea deasă cu trupul Domnului ca și comunicare a puterii Lui către noi, ca și comunicare a Duhului Lui în sufletul și voința noastră, nu trebuie să fie deci o primire magică a Lui, ca lucrând prin El însuși fără noi. Factorul activ uman comunică cu factorul activ care e Hristos, pentru a deveni și mai activ. De aceea trebuie o pregătire în acest sens din partea omului. ,,Cine se împărtășește cu nevrednicie judecată sieși mănâncă, nedeosebind trupul Domnului.” (I Cor. 11, 29) și de aceea neconlucrând cu El. De aceea mai bună e o împărtășire mai rară, dar bine pregătită, primită cu mare concentrare de putere și cu hotărâre de a conlucra cu puterea din trupul Domnului, decât o împărtășire într-o stare laxă, nepăsătoare a puterilor proprii.”

(Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Note la Cap 92 a celor între monahi Calist și Ignatie Xanthopol, Filocalia rom., Vol. 8, p. 183-184)

Sfaturi practice în biserică: Împărtăşirea cu aceeaşi linguriţă nu poate îmbolnăvi!

2010-11-02T16:32:00.000+02:00

Putem constata astăzi, deşi numai în situaţii izolate, solicitarea exagerată a unor credincioşi ca pentru împărtăşirea lor cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului să fie întrebuinţate mai multe linguriţe, sterilizate succesiv în timpul întrebuinţării lor. Aceasta, pornind de la frica pe care ei o manifestă, aceea de a nu se contamina cu unele boli transmisibile, prin împărtăşire.

Împotriva acestei frici, trebuie în primul rând subliniat faptul că Sfânta Împărtăşanie ni se dă "spre sănătatea sufletului şi a trupului" şi că în nici un caz primirea ei nu ne poate îmbolnăvi. Acest fapt este accentuat în repetate rânduri în rugăciunile cuprinse în Canonul de pregătire pentru primirea Sfintei Împărtăşanii.

În faţa unor astfel de pretenţii nefundamentate, preotul trebuie, cu răbdare, să-i lămurească pe credincioşi asupra faptului că Sfânta Împărtăşanie o primim spre viaţă, şi încă spre viaţă veşnică, şi în nici un caz spre boală sau spre moarte. Prin urmare, atingerea linguriţei de buzele noastre ni-L dăruieşte pe Hristos în chip euharistic, ori aceasta trebuie să genereze în inimile noastre bucuria şi dorinţa neîncetată de a ne împărtăşi cu El, şi în nici un caz frica de îmbolnăvire. Dacă prin această folosire succesivă a linguriţei ne-am putea îmbolnăvi, atunci cei dintâi pasibili de contaminare ar fi preoţii, pentru că ei potrivesc, adică consumă după fiecare Sfântă Liturghie tot ceea ce a rămas în Sfântul Potir, după împărtăşirea credincioşilor. Or, că lucrurile nu stau aşa, ne-o demonstrează realitatea, pentru că nici un preot nu s-a îmbolnăvit ca urmare a potrivirii Sfintelor Taine din Potir.

Sfânta Împărtăşanie nu este cauză a îmbolnăvirii noastre, ci izvor de viaţă şi de sănătate. Or, acest fapt trebuie ştiut de către credincioşii noştri, ei fiind învăţaţi despre roadele minunate ale Sfintei Împărtăşanii în viaţa lor, în cadrul programelor catehetice desfăşurate în parohie.

Trebuie să precizăm de asemenea faptul că o astfel de solicitare, aceea de a fi împărtăşiţi cu linguriţe separate, vine întotdeauna din partea credincioşilor puţin integraţi în viaţa liturgică a Bisericii, aceştia necunoscând realităţile credinţei creştine.

Astfel de solicitări nu trebuie niciodată încurajate şi nici îndeplinite, pentru că a accepta folosirea mai multor linguriţe pentru împărtăşire, fie şi numai pentru a-i menaja pe cei mai slabi în credinţă, înseamnă mai degrabă a le spori mereu susceptibilitatea în ceea ce priveşte posibilitatea îmbolnăvirii lor prin împărtăşire. De asemenea, pentru cei credincioşi, care niciodată nu şi-au pus problema îmbolnăvirii lor prin împărtăşirea cu aceeaşi linguriţă, această practică devine smintitoare sau chiar poate introduce şi în inima lor aceeaşi îndoială şi teamă.

În concluzie, o astfel de solicitare, pe lângă faptul că este absurdă, vădeşte şi necredinţa în realitatea împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. Aceasta întrucât, cei care cred că primirea Sfintei Împărtăşanii cu aceeaşi linguriţă poate îmbolnăvi, nu ştiu şi nu cred de fapt că ea ne dăruieşte sănătate şi viaţă, pentru că ni-L dăruieşte, de fapt, pe Însuşi Hristos-Viaţa noastră.

(pr. lect. dr. Lucian Farcaşiu)

http://www.ziarullumina.ro/articole;1417;1;47375;0;Sfaturi-practice-in-biserica-Impartasirea-cu-aceeasi-lingurita-nu-poate-imbolnavi!.html

Vedeți și:

http://deasaimpartasire.blogspot.com/2009/10/se-pot-transmite-boli-prin-sfanta.html

Decadența participării la Liturghie (II)

2010-10-28T16:12:00.000+03:00

Cauze.

a) Noi punem în prima linie slăbirea disciplinei catehumenatului și decadența concomitentă a catehezei clasice, care începe cam pe la sfârșitului secolului al cincilea înainte. Excluderea, din preocupările Bisericii, a instrucției mystagogice, sistematice și generale, care se dădea până aici catehumenilor și neofiților și care, precum am văzut, constituia unul dintre obiectele de căpetenie ale catehezei patristice, precum și abandonarea sau neglijarea cultului ca obiect sau materie de predică, a adus după sine nu numai ignoranță parțială sau totală, în materie de liturgică, ci și slăbirea zelului și a interesului pentru Liturghie, zel care domnea în viața și preocupările creștinilor de odinioară.

b) O a doua explicație, de natură intrinsecă sau internă, este dezvoltarea treptată a rânduielii Liturghiei, care are loc încă din veacul al cincilea înainte. Începând din acea vreme și până în veacul al XIV-lea, rânduiala, simplă și ușor de urmărit, a Liturghiei creștine din epoca uniformității liturgice (primele trei secole creștine), se dezvoltă și se complică din ce în ce mai mult, prin adăugarea succesivă a unor noi piese, imne și rituri sau ceremonii. Formularul liturgic capătă astfel în ochii poporului un aspect din ce în ce mai complicat, mai ornamentat și, prin urmare, mai greu de urmarit ca până aici. Primejdia de oboseală și de plictiseală pe care o prezenta lungimea Liturghiei era de altfel denunțată încă din veacul al V-lea. Pentru a evita lungimea excesivă și a câștiga timp, toate rugăciunile care până aici erau rostite de proestos cu voce tare în întregime, începură a fi citite în taină, în timp ce credincioșii sau cântăreții executau imnele cele noi, introduse în cult. Numai sfârșitul acestor rugăciuni, adică vosglasurile sau ecfonisele (și ecteniile), precum și rugăciunea finală a amvonului au făcut excepție de la această regulă, rămânând să fie rostite mai departe cu glas tare, pentru a orienta cântarea poporului.

Rânduiala Liturghiei luă astfel înfățișarea unui serviciu dublu: de o parte unul cu caracter tehnic, săvârșit în tăcere de către liturghisitor în altar, iar altul exterior, perceptibil, executat, concomitent, de către diacon și popor (strană, cântăreț sau cor), în văzul și auzul tuturor. Faptul acesta a făcut ca poporul să rămână din ce în ce mai străin și mai opac față de partea sau rolul ce revine preotului, adică tocmai față de ceea ce este esențial și fundamental în acțiunea Liturghiei, mai ales că dezvoltarea excesivă a tâmplei sau catapeteasmei i-o ascundea de la un timp, cu totul, vederii și înțelegerii sale. Liturghia capătă astfel, în ochii și concepția credincioșilor simpli, caracterul unui ,,mister” în sensul de azi al cuvântului, adică un labirint sau abis nepătruns, în explorarea căruia mintea noastră se înfricoșează să se avânte. Cu deosebire păgubitoare pentru spiritualitatea ortodoxă și mai ales pentru ideea și conștiința eclesiologică sau comunitară, a fost recitarea în taină a marii rugăciuni a Sfintei Jertfe, numită cu un termen tehnic anafora, din care noi nu mai auzim azi decât unele mici fragmente, rostite sub formă de ecfonise, fragmente ce nu sunt, în fond, decât insulițe sau promontorii rămase la suprafață, resturi ale unui mare și prețios continent de binecuvântare scufundat, pentru auzul poporului, în oceanul de taină al tăcerii.

Ceva mai mult: pătrunderea progresivă a imnelor noi, de inspirație creștină, în rânduiala Liturghiei, imne care nu mai puteau fi executate în chip ideal de totalitatea credincioșilor prezenți, a făcut necesară, în chip firesc, extinderea atribuțiilor cântărețului, stranei sau corului, în dauna poporului. Deși litera Liturghierului continuă a pune răspunsurile liturgice tot în seama poporului, în fapt ele devin apanajul uneori exclusiv al cântărețului, care cântă în numele și în locul credincioșilor. Iată cum poporul rămâne astfel și mai străin și pasiv chiar față de partea externă și secundară a serviciului liturgic, pe care o formează imnele sau răspunsurile stranei.

c) Nu cu puțin a contribuit la aceasta și a treia cauză, anume perpetuarea limbilor moarte în Liturghie. Se știe că, după concepția dominantă în timpul Evului Mediu și încă multă vreme după aceea, puteau fi limbi de cult, adică singurele socotite vrednice și apte să îmbrace în graiul lor fondul sacru al Liturghiei, la început numai cele două limbi clasice: greaca și latina, la care se adaugă, din secolul al IX-lea înainte, o a treia: slavona (paleoslava, sau slava veche bisericească, numită uneori și medio-bulgara). Dar tustrele au devenit, la un moment dat, limbi moarte, adică care nu se mai vorbeau: primele două încă de la sfârșitul epocii antice, iar cea de-a treia cel puțin din sec. XII-XIII înainte. Ele rămaseră și după aceea în uz numai ca limbi sacre și de cultură, dar poporul necărturar nu le mai pricepea, deși le auzea în biserică. Se înțelege de la sine cât de mult a contribuit la sporirea ignoranței liturgice, săvârșirea cultului într-o limbă pe care poporul n-o mai înțelegea și care-i era străină de graiul vorbit de el însuși. Liturghia devine pentru el, și mai mult, o hieroglifă, pentru a cărei descifrare trebuia cultură de savant și a cărei cheie n-o aveau decât cel mult clericii și cărturarii. Așa este încă situația în Apusul romano-catolic, unde limba latină nu a fost nici până astăzi detronată din privilegiul ei de limbă liturgică exclusivă. Așa a fost până prin sec. XVII-XVIII și în Biserica românească, unde se întrebuință ca limbă de cult paleoslava, iar pe alocuri chiar greaca, și unde nu numai poporul, ci și clericii înșiși nu mai pricepeau limba în care slujeau, ci învățau pe de rost rugăciunile, recitându-le fără să le înțeleagă. Desigur, situația s-a schimbat la noi, în această privință, odată cu introducerea limbii române în Biserică; dar efectele ignoranței în care a fost menținut poporul până atunci se prelungesc într-o bună măsură și mai târziu, unul dintre ele fiind prejudecata absurdă, curentă și azi în anumite cercuri și capete, că poporul nu trebuie și nici n-are nevoie să priceapă prea multe din tainele cultului.

d) Scăderile și lipsurile unora dintre liturghisitori, care n-au știut sau n-au vrut să fie la înălțimea misiunii lor de chivernisitori ai celor sfinte, ar putea fi socotite foarte bine ca un al patrulea factor care a provocat un regres în participarea activă a poporului la Liturghie. Fie ignoranța sau insuficiența pregătirii lor în domeniul liturgic, fie absența însușirilor înnăscute sau a calităților naturale cerute de oficiul sacramental al preoției (voce, dicție, prestanță în slujbă, etc.), fie lipsa de pietate, de credință și de convingere în oficierea slujbelor, fie viața lor religioasă și morală de un nivel destul de scăzut (să ne amintim de traiul scandalos al călugărilor greci din mănăstirile noastre înainte de secularizare), fie toate acestea la un loc, au produs acea impresie defavorabilă, care a făcut pe mulți să se îndepărteze și să se înstrăineze de biserică și de sfintele slujbe.

e) Concurența făcută Liturghiei, ca sursă autentică și firească a spiritualității și a evlaviei creștine. Adevărata religiozitate creștină – mai ales cea ortodoxă – este de origine și esență liturgică, adică rituală: ea izvorăște în primul rând din Liturghie și se manifestă în formele ei rituale, fixate și consfințite de o veche tradiție și experiență în materie de viață spirituală. De la o vreme s-au ivit însă diferite concepții și curente care căutau satisfacerea nevoilor simțului de pietate al sufletului omenesc prin alte forme sau căi decât cele oferite de calea bătătorită a Liturghiei. Așa au fost, de exemplu, direcția misticismului pur sau contemplativ, eremismul și anahoretismul, isihasmul monahismului bizantin, misterele apusene medievale, acestea din urmă degenerând adesea în prilejuri de zgomotoasă distracție și în mijloace de ieftină satisfacere a pietății populare. Iată atâtea curente care urmăreau – cu sau fără știință – să abată pietatea sau spiritualitatea creștină de la sursa și albia ei originară și firească: Liturghia.

Cu toate eforturile onorabile ale celor câțiva mari sfinți teologi răsăriteni, reprezentanți ai misticii liturgice sau sacramentale – ca Dionisie Pseudo-Areopagitul în sec. IV-V, Maxim Mărturisitorul în sec. VII și Nicolae Cabasila în sec. XIV – Liturghia n-a putut fi definitiv și complet reabilitată în rolul ei de generatoare a religiozității și evlaviei, mai ales acea facțiune a monahismului ortodox care a continuat să cultive mai departe, de preferință, direcția misticismului pur, contemplativ, nemijlocit de forme materiale și sensibile.

f) În sfârșit, o ultimă cauză, care a săpat la însăși temelia pietății liturgice, a fost progresul doctrinelor raționaliste. Îndeosebi propaganda diferitelor Biserici protestante și a sectelor, care consideră formele cultului inutile sau chiar păgubitoare în procesul mântuirii, a favorizat răspândirea unei atitudini indiferente față de Liturghie și cult în general. Tot așa s-a ajuns și la desconsiderarea funcțiunii liturghisitoare sau sfințitoare a preotului, precum și la scăderea, în general, a interesului și a preocupărilor pentru latura sacramentală a preoției.

Pr. Prof. Ene Braniște, Participarea la Liturghie

Decadența participării la Liturghie (I)

2010-10-25T09:47:00.002+03:00

Forme de manifestare

Încă din veacul al șaselea înainte, când am putea spune că se încheie perioada de aur a participării active, observăm o oarecare stagnare în viața liturgică a Bisericii și apoi o decadență, care merge crescând până în zilele noastre și care s-a accentuat în Ortodoxie, mai ales din veacul trecut încoace. Iar primul ei semn este slăbirea spiritului eclesiologic sau comunitar, spirit care constituia titlul de glorie al Bisericii ecumenice de odinioară. Cauza? În primul rând dispariția împărtășirii generale și regulate de până atunci.

Fie din considerațiuni rigoriste excesive, fie din împuținarea evlaviei, numărul credincioșilor care se apropiau de Sfântul Trup și Sânge a scăzut treptat și odată cu el a scăzut, în aceeași măsură, și sentimentul legăturii care unea până aici, într-un singur Trup, pe credincioși între ei și pe toți laolaltă cu Hristos. Sfânta Împărtășanie fiind luată din ce în ce mai rar, s-a slăbit tocmai cheagul care crea, susținea și întărea coeziunea și spiritul de comuniune. Cu alte cuvinte, măcinându-se mortarul care lega între ele cărămizile vii ale zidirii Bisericii, acestea s-au defăcut ușor una de alta, slăbind puterea de rezistență a Trupului mistic al lui Hristos și ruinând pe nesimțite zidirea Bisericii.

Căci scăderea, până la dispariția totală, a conștiinței despre Liturghie ca o jertfă la care toți suntem obligați să participăm prin cuminecare, a adus după sine consecințe incalculabile în viața religioasă-morală. Din moment ce apropierea de sfântul altar n-a mai constituit o necesitate sufletească pentru majoritatea membrilor Bisericii, nu s-a mai simțit nici nevoia și obligația acelei serioase pregătiri trupești și sufletești care trebuia să o preceadă.

Concomitent cu slăbirea zelului pentru împărtășire, scad și zelul și interesul credincioșilor față de Liturghie în general, începând cu împuținarea darurilor de pâine și de vin aduse de ei la proscomidie. Lărgirea treptată a atribuțiilor cântărețului, care preia, cu timpul, aproape în întregime, rolul activ jucat mai înainte de popor în executarea răspunsurilor liturgice, este o altă consecință și formă de manifestare a decadenței participării active a poporului la Liturghie.

Pr. Prof. Ene Braniște, Participarea la Liturghie

Nedreaptă este atât împărtășirea fără Spovedanie cât și refuzarea neîntemeiată de a primi Sfânta Euharistie

2010-10-11T13:30:00.004+03:00

,,Pâinea”, care într-adevăr ,,întărește inima omului”, ne va da tăria de a petrece în legea Domnului și va stârpi din sufletul nostru orice lenevie ce a prins rădăcini acolo. Aceasta este ,,Pâinea care s-a pogorât din cer”, ca să ne aducă viață și pe care va trebui să ne străduim pe orice cale să o mâncăm, iar Cina aceasta tainică va fi bine să fie pururea ținta strădaniei noastre, pentru a ne feri ca de ciumă de a ne slăbi sufletul și de a ne primejdui sănătatea din pricină că nu ne-am apropiat de Sfânta Masă mai des decât s-ar fi căzut. Totuși, numai după ce am stat de vorbă cu preotul despre păcatele noastre, numai atunci să bem din acest Sânge curățitor. Și să nu ne temem că vom fi atât de vinovați încât am putea fi dați afară de la acest ospăț, dacă în sufletul nostru apar astfel de gânduri. Căci, pe cât e de nedrept să te împărtășești din aceste Sfinte Daruri dacă ai săvârșit păcat și nu te-ai spovedit la preot, tot pe atât de mare greșală ar fi să fugi de această ,,Pâine” când n-ai greșit de moarte.

Nu este mai puțin adevărat că cei ce se îndărătnicesc și nu vor să se apropie de foc e bine să stea departe de el, mai ales înainte de a se fi împăcat în sufletul lor cu cei față de care au greșit. Însă, pentru aceia care au conștiința dreaptă, dar totuși simt chinuri și remușcări, va trebui să se dea un leac de întărire, și anume vor trebui să se apropie de izvorul sănătății, de Acela care a luat asupra Lui neputințele noastre și fierbințelile noastre le-a stins, ca nu cumva, de frica bolii, să fugă de doctor, singurul în stare să-i facă sănătoși. Pentru că, de fapt, Sângele acesta e ca un paznic la poarta simțurilor noastre: nu lasă să treacă prin ele nimic ce ar putea spurca sufletul. Mai mult, El dă semnalul de primejdie și scoate afară pe dușman, schimbând inima – în care s-a vărsat – în templu al lui Dumnezeu, cu ziduri mai întărite decât acela al lui Solomon. Acest Sânge, împlinire a tuturor făgăduințelor, nu lasă să se sălășluiască în suflet nici un idol necurat, ca o ,,urâciune a pustiirii la locul cel sfânt”, ci cu Duh stăpânitor întărește voința și cugetul, trupul îl pune sub ascultarea minții, iar omul se bucură de o pace adâncă.

Dar de ce să lungesc vorba despre această Taină, ale cărei lucrări asupra celor credincioși le-am arătat pe larg mai înainte? Trăind și unindu-ne cu Hristos prin sfintele slujbe, prin rugăciuni, prin laude și prin cugetarea la legea Lui, ne strunim sufletul și-l pregătim pentru orice virtute, păzind depozitul, cum ne poruncește Sfântul Apostol Pavel, și ne păstrăm darul ce ni s-a împărtășit prin lucrarea Sfintelor Taine. Căci tot Domnul e și Cel ce săvârșește, și ceea ce se săvârșește în Sfintele Taine, ba încă și Cel care păzește în noi, întregi, darurile împărtășite și tot El, Cel care ne pregătește să rămânem în harul Său, precum Însuși zice: ,,căci fără Mine nu puteți face nimic”.

Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, p. 212-214

Despre pomenirea morții și faptul de a nu fi cu nepăsare față de împărtășirea Sfintelor Taine

2010-10-06T15:07:00.000+03:00

Preoților și părinților, ieri, fiindcă a venit un trimis împărătesc, îndată ne-am tulburat și mâhnit de inspecția neașteptată; dar după ce ne-am dat seama că venirea lui nu era din pricina voastră, repede ne-am scăpat de lupta noastră (lăuntrică). Mă întreb deci din ce motiv am fost în luptă cu noi înșine? Oare nu ca unii care nu suntem în grațiile împăratului din pricina mărturisirii prezente, ci îi suntem urâți și disprețuiți? Căci dacă i-am fi fost prieteni adevărați, ne-am fi bucurat văzându-l venind la noi pentru un lucru bun. Ce vrea să arate însă această introducere a noastră? Că și sufletul, care printr-o viață bună s-a învrednicit să-L aibă pe Dumnezeu favorabil în vremea ieșirii lui (din viață), nu se va teme de îngerul trimis la el de Împăratul a toate, ci va privi la el cu plăcere și va veni cu bucurie spre Stăpânul. Dar cel ce nu se va afla astfel se va tulbura și mâhni neavând în sine nici reazem, nici mângâiere de undeva. Fiindcă aici un prieten sau un frate știe să călăuzească sufletul și să alunge lupta lui (lăuntrică); dar acolo lipsesc toți aceștia atunci când îngerul ia sufletul în chip silnic și aspru. Dar poate că ne-a înspăimântat acest cuvânt. Dacă însă și simpla auzire ne-a produs spaimă, ce vom pătimi atunci când ni se vor face înseși aceste lucruri? Cum va sta acel suflet înaintea tribunului lui Hristos? Căci potrivit proorocului Daniel, ,,un râu de foc curge înaintea Lui, mii și mii stau înaintea lui și zeci de mii de zeci de mii slujesc Lui” (7, 10), Judecătorul e înfricoșător și cu neputință de înșelat și, cum se spune în Evanghelie, vom da socoteală și de ultima vorbă deșartă (Mt 12, 36). Și cum va purta atunci sufletul acestea? Cu adevărat ,,înfricoșător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului Celui Viu” (Evr 10, 31), dar mult mai înfricoșător va fi atunci când va auzi preadreapta sentință și va fi predat osândei nesfârșite.

De aceea, frații mei, vă rog și vă cer să ne împăcăm cu Dumnezeu înainte de moarte, să-L dobândim favorabil, să ne dobândim prieteni pe îngerii care vor veni la noi. Să avem veghetor ochiul gândului, să avem mintea nebiruită neabătându-ne de la rezistența în fața patimilor, ci chiar de am aluneca puțin, să ne ridicăm repede stingând cu multe lacrimi săgețile aprinse ale vrăjmașului și opunându-le dorul lui Hristos. ,,Căci mult poate rugăciunea dreptului” (Iac 5, 16). Astfel că avem nevoie de rugăciunile unora pentru alții, de pomenirile întreolaltă. Mult pot lacrimile, străpungerea (inimii) și înainte de toate împărtășirea Sfintelor (Taine).

Văzându-vă, nu știu cum, nepăsători față de ea, tare mă mir că, dacă Duminica vă văd venind la Taine, în altă zi, dacă se face Liturghie, nu vă înghesuiți nicicum. Deși în mănăstire ar fi cu putință celui ce vrea să se cuminece în fiecare zi, acum întâmpinarea ei e mai rară și chiar deloc. Spun aceasta nu pur și simplu, ca voind să veniți la întâmplare, căci stă scris: ,,Să se pună la încercare omul pe sine însuși, și așa să mănânce din această Pâine și să bea din acest Pahar; căci cine mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea nesocotind trupul Domnului” (I Cor 11, 28-29). Nu spun deci aceasta – să nu fie! - , ci ca prin dorința cuminecării să ne curățim pe noi înșine și să ne facem vrednici de acest dar, pe cât e cu putință, căci Pâinea care stă înainte e o împărtășire de Viață. Fiindcă zice Domnul: ,,Eu sunt Pâinea Care S-a pogorât din cer. De va mânca cineva din Pâinea aceasta, va fi viu în veac. Iar pâinea pe care o voi da Eu e trupul Meu pe care-L voi da pentru viața lumii (In 6, 57). Ai văzut darul negrăit și nesfârșit? Căci n-a murit numai pentru noi, ci ni S-a pus și înainte spre mâncare. Ce lucru poate stârni mai bine o iubire puternică? Ce lucru poate fi mai mântuitor pentru suflet? Apoi, dacă înainte ar sta o mâncare ori o băutură comună, nimeni n-ar lipsi de la împărtășirea lor în fiecare zi, ci dacă nu s-ar împărtăși s-ar simți foarte rău. Dar atunci când nu e o pâine comună, ci Pâinea Vieții, și nu un pahar comun, ci Paharul nemuririi, socotim lucru indiferent și nu neapărat necesar. Și cum n-ar fi aceasta o mare absurditate și nebunie? Ci chiar dacă acest lucru s-a întâmplat, de acum înainte să ne asigurăm cunoscând puterea darului și curățindu-ne și împărtășindu-ne din Sfintele Daruri pe cât e cu putință. Și chiar dacă s-ar întâmpla să zăbovim într-un lucru de mână, după ce a bătut toaca, să lăsăm lucru și să ne împărtășim din acest dar cu multă râvnă. Și, pe cât socot, sau mai bine zis cum este adevărul, acest lucru ne va ajuta foarte mult să ne păzim curați prin pregătirea împărtășirii. Căci prin indiferență față de cuminecare cum nu vom fi cuceriți de patimi? Dar ea ni se va face merinde a vieții veșnice. De care fie să ne facem vrednici cu harul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Teodor Studitul, Cateheză mică 107

(din cartea Împărtășirea Continuă cu Sfintele Taine, p. 399-401)

Împărtășirea conștientă

2010-09-27T13:30:00.001+03:00

Dar să nu te tulburi, iubitule, ascultând adevărul arătat ție de către noi. Căci dacă mărturisești că Trupul Domnului este Pâine a vieții care dă viață și știi că Sângele Său dă viață celor ce se împărtășesc cu el, și se face în cel care-l bea izvor de apă curgătoare spre viață veșnică (In. 4, 14), cum – spune-mi! - împărtășindu-te de acestea nu adaugi nimic mai mult sufletește, ci, chiar dacă vei simți poate puțină bucurie, după scurt timp rămâi iarăși așa cum erai mai înainte, neavând în tine niciun adaos de viață sau izvor țâșnitor, sau văzând vreo lumină oarecare? Căci celor ce n-au ajuns să treacă dincolo de simțire, pâinea aceasta li se arată în chip simțit ca o simplă bucătură, dar în chip spiritual (inteligibil) ea este lumină necuprinsă și neapropiată; tot așa și vinul e și el în chip asemănător lumină, viață, foc și apă vie. Deci, dacă mâncând și bând pâinea dumnezeiască și vinul veseliei, nu vei cunoaște că viețuiești viața cea stricăcioasă, că ai primit înlăuntrul tău pâinea ca o lumină sau ca pe un foc, și că ai băut Sângele Stăpânului ca o apă curgătoare și vorbitoare, dacă n-ai ajuns la vederea și împărtășirea cu nimic din toate acestea, cum socotești că te-ai făcut părtaș al vieții? Cum crezi că te-ai atins de focul cel neaprins sau presupui că te-ai împărtășit de lumina cea veșnică? Negreșit, nicidecum nu s-a făcut aceasta cu tine, care ești nesimțitor față de unele ca acestea. Lumina te luminează, și tu ești orb; focul te încălzește, și nu te aprinzi; viața te-a adumbrit, dar nu s-a unit cu tine; apa cea vie a trecut prin sufletul tău ca printr-o trestie, fiindcă nu te-ai găsit vrednic de primirea ei. Deci, primind și atingându-te astfel de cele neatinse și părându-ți-se că mănânci, de fapt nu primești, nu mănânci, nici nu ai în tine însuți nimic din acestea. Căci Cuvântul cel neapropiat, Pâinea care se coboară din cer (In. 6, 33), nu se cuprinde în chip simțit, ci mai degrabă El Însuși cuprinde și Se atinge și se unește fără amestecare cu cei vrednici și cu cei bine pregătiți pentru primirea ei.

Dacă vei prăznui așa, și așa te vei împărtăși de dumnezeieștile Taine, toată viața ta va fi o sărbătoare, și nu numai o sărbătoare, ci și un prilej de sărbătoare și un Paște, trecere și ieșire din cele văzute spre cele spirituale (inteligibile), unde încetează orice umbră, orice închipuire și toate simbolurile de acum și unde ne vom desfăta veșnic curați în chip curat de Jertfa cea preacurată în Dumnezeu Tatăl și în Duhul Cel de-o- ființă, privind pururea pe Hristos și fiind văzuți de către El, fiind împreună cu Hristos, împărățind împreună cu Hristos, decât care nimic nu e mai mare în împărăția cerurilor. Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea împreună cu Tatăl și Preasfântul și de-viață-făcătorul Său Duh acum și pururea și în vecii nesfârșiți. Amin.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Împărtășirea cuntinuă cu lacrimi și străpungerea inimii (din cartea Împărtășirea Continuă cu Sfintele Taine, p. 424-425)

Pâine și vin nesfințit, de Paști, în locul Sfintei Euharistii la români (sec. XVIII)

2010-09-20T13:17:00.000+03:00

Mitropolitul Neofit Cretanul al Țării Românești (1738-1753) evocă în termeni lipsiți de echivoc nivelul scăzut al practicii sacramentale în rândul credincioșilor români, pe care-i amenință cu excomunicarea în caz de neîndreptare a acestei ,,rătăciri” și ,,căderi în pierzanie”:

,,Întâi că cei mai mulți din norod nici ar fi știind ce este Sfânta Priciaștenie (Împărtășanie) ci numai la ziua Sfintelor Paști ar fi mergând la biserică și nu doar ca să asculte slujba Sfintei Liturghii și să se împărtășească cu Sfintele Taine fiind mai înainte spovediți și gătiți pentru acea Taină Sfântă, ci numai ca să ia pâine și vin, paximan ce se numește de voi Paști, iar alții cu ani îndelungați nu s-au spovedit, și alții în toată vremea vieții lor după cum am înțeles Spovedania și Sfânta Priciaștenie (Împărtășanie) ce este nu o știu, fără decât aleargă în ziua de Paști pe la bisericile lor de iau atunci acea pâine și acel vin nesfințit sau iau agheasmă numind că este Paști.”

(Pastorală adresată de mitropolit monahilor și preoților din Țara Românească cu prilejul Postului Mare din 1738)

(Fragment din Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, p. 7)

Spovedania și Dumnezeiasca Împărtășanie sunt două realități diferite

2010-09-17T11:51:00.001+03:00

Preotul, însă, nu trebuie să uite că Spovedania și Dumnezeiasca Împărtășanie sunt două realități diferite. A doua nu este condiționată de prima. Spovedania este o Taină independentă și separată, la care creștinul nu vine în fiecare zi, ci când simte nevoia vindecării duhovnicești, a mărturisirii și a iertării păcatelor care-l împovărează. Dumnezeiasca Împărtășanie este ,,hrana”, ,,izvorul nemuririi”, ,,mana”, ,,mâncarea și băutura adevărată”. De aceea omul se apropie, pe cât îi stă în putință, frecvent ,,ca să nu moară”. Dumnezeiasca Liturghie se și săvârșește aproape în fiecare zi. La Sfânta Euharistie preotul cheamă tot poporul care se găsește acolo prin cuvintele: ,,Apropiați-vă!”, și pentru aceasta se roagă înainte, ca să se împărtășească cu vrednicie în numele Domnului și Îi mulțumește după aceea Stăpânului iubitor de oameni.

Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol.I, p. 23 (răspuns la întrebarea 5)

Împărtășirea este încununarea și scopul final al Liturghiei și totodată al participării noastre la sfânta slujbă

2010-09-06T10:48:00.000+03:00

Dacă Liturghia e o jertfă, se înțelege de la sine că numai prin consumarea ei se atinge pe deplin ceea ce este scopul ultim al oricărei jertfe, adică realizarea comuniunii cu Divinitatea, prin mijlocirea victimei de jertfă (victimă care în Liturghie nu este alta decât însăși Umanitatea Mântuitorului). Împărtășirea este deci încununarea și scopul final al Liturghiei și totodată al participării noastre la sfânta slujbă. Numai prin ea se realizează pe deplin și se desăvârșește această participare.

Accentuăm acest lucru tocmai fiindcă în practica și mentalitatea actuale el este aproape cu totul pierdut din vedere. Astăzi, când – în regulă generală – la Liturghie se împărtășesc numai Liturghisitorii, împărtășirea credincioșilor nu mai constituie un scop permanent, ci unul ocazional, și deci secundar, al Liturghiei. La originea și instituția ei însă, Liturghia nu se poate concepe fără împărtășirea credincioșilor, bineînțeles a celor pregătiți și vrednici. Taina era adică organic și inseparabil legată de jertfă; împărtășirea credincioșilor constituia deci o parte integrantă și esențială din rânduiala Sfintei Liturghii. Acest lucru îl scoate de altfel în evidență însăși alcătuirea sau structura Liturghiei, care presupune și implică împărtășirea credincioșilor, prin texte categorice. Astfel, e destul să amintim, în primul rând, formula cu care se însoțește înălțarea Sfântului Agneț: ,,Cele sfinte, sfinților”, apoi formula de invitație la împărtășire: ,,Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!”, ori ectenia de mulțumire de după împărtășire: ,,Drepți! Primind dumnezeieștile...ale lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulțumim Domnului!”. În rugăciunea tainică dinainte de împărtășire, preotul se roagă, de asemenea, ca Dumnezeu să ne învrednicească pe noi, slujitorii, ,,a ni se da prea curat Trupul Tău și cinstitul Sânge, și prin noi la tot poporul” ș.a.m.d. Care este sensul și rațiunea de a fi a unor asemenea texte liturgice, dacă nu împărtășirea tuturor membrilor Bisericii care sunt pregătiți și vrednici să primească Sfintele Taine.

Prin urmare, scopul și gradul ultim al participării la cultul divin se poate considera pe deplin atins numai atunci când preotul a izbutit să strângă pe toți enoriașii săi în jurul altarului și să-i împărtășească în cadrul Liturghiei din sărbători. De aici, o datorie de căpetenie a preotului este de a face totul pentru reînvierea împărtășirii generale și frecvente (cât mai dese) a păstoriților lui. Acesta a și fost, probabil, motivul întemeiat pentru care Sfântul Sinod a prevăzut, în noul Statut pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (art. 42), împărtășirea cu Sfintele Taine printre îndatoririle generale ale tuturor membrilor oricărei parohii, pe lângă cercetarea bisericii și participarea la sfintele slujbe. De altfel, și Povățuirile din Liturghier prevăd, printre alte obligații ale preotului, pe aceea de a îndemna pe creștinii săi să se împărtășească cât mai des cu Sfintele Taine.

Pentru restabilirea sensului adevărat și autentic al actului împărtășirii, se impune însă curmarea unui obicei, care tinde să devină uz datorită slăbiciunii sau lipsei de înțelegere de care se fac vinovați mulți preoți, și anume: să nu mai administreze împărtășirea ca un act individual și izolat de Liturghie, adică săvârșit oricând ar fi, sau după Liturghie, cum obișnuiesc unii preoți, de ex. la Paști, sub pretext de ordine și disciplină în biserică. Împărtășirea trebuie administrată numai în cadrul ei normal și firesc, adică la locul unde a fost prevăzută totdeauna în rânduiala Liturghiei, și anume atunci când răsună chemarea: ,,Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!”.

Împărtășirea va fi atunci resimțită și trăită în adevăratul ei sens, acela de act săvârșit în colectivitate, cot la cot cu semenii noștri, în unire cu ei și în același gând cu ei. Liturghia e locul de întâlnire al Mântuitorului cu fiecare dintre noi, prin împărtășire. Ceea ce nu se poate decât fiind adunați în biserică, împrejurul mesei euharistice. Adunarea creștinilor strânși în jurul aceluiași preot, dar mai ales al episcopului, ca în Liturghia arhierească (modelul Liturghiei desăvârșite), e imaginea cea mai fidelă și mai sugestivă a apostolilor strânși în jurul Mântuitorului la Cină. De altfel, la originea ei, Liturghia creștină nu era decât o imitare a Cinei celei de Taină: scopul ei era să făurească în sufletele celor prezenți același spirit de duioasă dragoste și comuniune care lega pe ucenici între ei și cu Divinul lor Învățător, în foișorul Cinei, înaintea dureroasei lor despărțiri.

Iată cum, prin administrarea împărtășirii generale și frecvente numai în cadrul Liturghiei, vom reface și vom reda credincioșilor noștri conștiința, astăzi așa de slabă sau confuză, de membrii ai Bisericii, adică ai Trupului lui Hristos. În felul acesta, și numai așa, vom reînvia în cugetul lor sensul originar, adică cel eclesiologic sau comunitar, al cuvântului Biserică, noțiune care în concepția vechilor creștini nu însemna altceva decât trupul mistic al lui Hristos, realizat vizibil în forma unei comunități sau parohii (unitatea sau celula cea mai mică a Bisericii), strânsă în jurul unui episcop sau al unui preot și al aceluiași altar și împărtășindu-se din același Sfânt Trup și Sânge (cf. I Cor. X, 17).

De aceea se și roagă preotul, la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, ,,ca pe noi pe toți, care ne împărtășim dintr-o pâine și dintr-un pahar, să ne unească unul cu altul, prin împărtășirea Sfântului Său Duh”. Căci prin împărtășirea cu Sfintele Taine, ne facem una pe de o parte între noi înșine, iar pe de alta cu Hristos, Capul și Inima acestui Trup mistic, cum se exprima marele teolog bizantin Nicolae Cabasila din sec. XIV. Alături de iubirea creștină, împărtășirea este deci cimentul care ține strâns lipite între ele cărămizile vii ale zidirii Bisericii lui Hristos pe pământ. Cu cât elementul acesta de legătură și coeziune este mai tare și rezistent, cu atât și edificiul întreg va fi mai trainic și mai durabil...

Iată de ce unificarea spirituală a tuturor creștinilor într-un singur organism viu, în care să pulseze aceeași inimă și același cuget, nu e posibilă astăzi fără reînvierea împărtășirii generale și frecvente de odinioară. La aceasta se și reduce, în ultimă esență, scopul suprem al activității noastre pastorale, scop formulat de obicei în expresia foarte potrivită dar nu de toți înțeleasă corect, de îmbisericire a lumii: înseamnă nu numai să aducem lumea la biserică, ci să redăm fiecărui credincios în parte, conștiința de mădular al Bisericii și să-l facem să retrăiască profund și intens sentimentul de comuniune cu frații lui de credință, integrându-se de bună voie, în chip conștient și efectiv, în comunitatea sau enoria din care face parte.

Pr. Prof. Ene Braniște, Participarea la Liturghie, p. 98-102

Chinonicul, imnul împărtășirii

2010-09-02T09:40:00.000+03:00

Ideea abordării acestei teme s-a ivit în urma participării la Sfânta Liturghie Arhierească de Adormirea Maicii Domnului, la o mănăstire cunoscută din țara noastră. Întreaga slujbă a fost dumnezeiască, cu excepția unui singur moment - însă cel mai important -, acela al împărtășirii clericilor și credincioșilor. Momentul în sine mi s-a părut “umbrit”, de ceea ce reprezintă o excepție de la rânduiala obișnuită sau cursul firesc al Sfintei Liturghii. În timpul împărtășirii clericilor, mai mulți copii au recitat timp de aproximativ treizeci de minute, poezii creștine și au cântat numeroase cântece duhovnicești. Momentul în sine a fost emoționant însă, la un moment dat, am avut impresia că Sfânta Liturghie se aseamănă cu serbarea de sfârșit de an.

Deloc întâmplător, în timpul celui mai solemn moment al Sfintei Liturghii, rânduiala tipiconală prevede să se cânte chinonicul, o cântare lină, profundă, în timp ce în Sfântul Altar se rostesc rugăciuni speciale, acte menite să îi ajute pe credincioși să se adune în sine cercetându-și sufletul și pregătindu-se astfel pentru întâlnirea cu Hristos.

Dintre toate cântările întalnite în cadrul Sfintei Liturghii, chinonicul este poate singura care, în majoritatea bisericilor, și-a pierdut rostul pe care îl deținea odinioară. Nu este un lucru firesc faptul că acest gen muzical, mai poate fi ascultat doar în cadrul concertelor de muzica bizantină sau pe înregistrările audio cu muzică bisericească, în timp ce el își are locul său de veacuri, în rânduiala Dumnezeieștii Liturghii.

În cel mai fericit caz, în bisericile de la noi, dacă nu este omis, chinonicul este recitat asemenea unui stih însă, chiar și așa, pierdem din sensul pentru care acesta a fost rânduit.

Chinonicul, imnul împărtășirii

Chinonicul, din punct de vedere etimologic, este acea cântare pentru împărtășanie constând în stihuri alese din psalmi, cântate în timpul împărtășirii clericilor și mirenilor. În Biserica Primară, în timpul împărtășaniei preotului și credincioșilor se cânta un psalm întreg având ca refren Aliluia, Aliluia, Aliluia. În decursul timpului, ritualul s-a dezvoltat până la forma de azi. Din punct de vedere melodic-ritmic el se înscrie în rândul cântărilor papadice, asemenea heruvicului, cântându-se rar și într-o manieră ornamentată. Chinonicul este însoțit aproape întotdeauna de Terirem.

În cărțile de cult, apare distincția între chinonicele săptămânale (ale fiecărei zi a săptămânii) și chinonicele speciale (praznicale). Chinonicul praznical ca entitate distinctă, alături de chinonicul duminical este una dintre cele mai importante forme muzicale din clasa de compoziție a idiomului papadic și creația cu unul dintre cele mai înalte grade de reprezentabilitate înregistrat de tradiția manuscrisă la nivelul acestei categorii de cântări.

Dintre chinonicele săptămânale, cel mai cunoscut este cel duminical, “Lăudați pe Domnul din ceruri. Aliluia.” Chinonicele pe notație muzicală psaltică sunt păstrate în colecții numite Chinonicare. La noi în țară cea mai cunoscută colecție de acest gen o constituie Heruvico-Chinonicarul lui Anton Pann, apărut între anii 1846-1847, în două volume, ce conțin mai multe variante atât ale chinonicelor săptămânale, cât și ale celor speciale.

Cauze ale înlocuirii chinonicului

Una din cauzele pentru care chinonicul a fost cu timpul înlocuit o reprezintă nivelul scăzut al pregătirii muzicale al celor mai mulți cântăreți bisericești de la noi. Or, în acest sens, chinonicul, reprezintă una din cântările bisericești dificil de executat, ce necesită o îndelungată practică a muzicii bisericești psaltice. Acesta este și motivul pentru care în prezent, el mai poate fi ascultat doar în bisericile sau mănăstirile cu o oarecare tradiție în privința cântării bizantine.

Un alt aspect este legat de faptul ca abia în ultimii ani, odată cu revirimetul cântării psaltice pe teritoriul țării noastre, și a interesului crescut față de cântarea tradițională a Bisericii Ortodoxe, au fost tipărite lucrări muzicale în care să fie incluse chinonice. În rest, acestea au rămas în numeroase manuscrise sau în tipărituri de muzică bisericească datând din secolul al XIX-lea, destul de greu de procurat. Nici Heruvico-Chinonicarul lui Anton Pann nu a mai fost reeditat între timp.

O alta cauză a înlocuirii sau suprimarii chinonicului o reprezintă obiceiul de a predica înainte de împărtășirea credincioșilor. Majoritatea liturgiștilor spun însă ca predicarea în acest moment liturgic contrazice logica internă a Sfintei Liturghii, predicii, ca pregătire pentru împărtășire fiindu-i rezervat un alt context, în cadrul Liturghiei Cuvântului (după citirea Sfintei Evanghelii).

Așa am ajuns în situația ca, în cele mai multe biserici, după sfințirea Darurilor și cuvintele preotului “Sfintele, Sfinților…” și după ce strana raspunde “Unul Sfânt, Unul Domn…”, dacă nu se rostește predica și nu se citește nici cazania, să se cânte pricesne sau alte cântări duhovnicești.

Această practică liturgică de cântare a pricesnelor în intervalul Sfintei Împărtășanii a generat în anumite contexte o confuzie între chinonicele tradiționale ale Liturghiei Bisericii Ortodoxe și cântările cu tematica moral-religioasa apărute relativ recent în peisajul romanesc.

Multe din aceste aspecte vor putea fi în mare îndreptate dacă muzicii și tipicului bisericesc li se vor acorda o mai mare importanță în școlile de cântăreți, în seminariile teologice sau în facultățile de teologie de la noi, atât din partea învățăceilor, cât și a profesorilor. Nu vorbim decât de o întoarcere la firesc, la rânduială și tradiție.

Este trist faptul ca unii preoți sau cântăreți bisericești cred că tocmai în acest moment liturgic – împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului - ne putem permite să cântăm orice altceva, pricesne, concerte religioase, poezii creștine sau alte cântări bisericești. După cum nu se cuvine să cântăm altceva în locul cântării Sfinte Dumnezeule sau al heruvicului, la fel, nu ar trebui sa cântăm orice altceva în locul chinonicului.

(Articol preluat de pe http://www.crestinortodox.ro/

Radu Alexandru)

Dumnezeiasca Împărtășanie îl ajută pe om după starea sa duhovnicească

2010-08-19T16:40:00.000+03:00

,,...unii oameni, aparent buni creștini, cred că o viață morală și participarea la Tainele Bisericii sunt de ajuns, tăgăduind cu totul întreaga viața isihastă a Bisericii. Și, firește, când spunem că un om nu are cugetul Bisericii, nu înțelegem faptul că nu se supune păstorilor Bisericii – căci în aparență o face – ci înțelegem că nu primește întreaga învățătură a Bisericii. Biserica Ortodoxă se cheamă sobornicească sau universală, fiindcă are întregul adevăr despre meșteșugul tămăduirii omului. Când tăgăduim un aspect al acestei predanii, nu avem cugetul Bisericii, chiar dacă suntem preoți și păstori ai poporului lui Dumnezeu.

- Astfel spus, tăgăduiți faptul că Tainele Bisericii îl îndumnezeiesc pe om, mai ales Taina Sfintei Euharistii, care este Taina fundamentală a Bisericii? Tăgăduiți faptul că oamenii care iau parte la aceste Taine, și mai ales la dumnezeiasca Euharistie, și se împărtășesc cu Trupul și Sîngele lui Hristos sunt îndumnezeiți?

- Doamne ferește, nu tăgăduiesc acest lucru. Dacă aș fi spus așa ceva, nu aș fi fost preot, nu aș fi fost ortodox. Însă vreau să subliniez că viața sacramentală a Bisericii nu este despărțită de viața sa ascetică. Observ cu dezamăgire că, în multe cărți recente, Taina dumnezeieștii Euharistii este prezentată astfel încât rezultă că participarea la ea și împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos sunt cele ce-l îndumnezeiesc pe om. Fără îndoială, dumnezeiasca Euharistie este Taina care deosebește clar Biserica de alte religii. Dar, izolată de întreaga sa metodă de tămăduire, dumnezeiasca Împărtășanie nu numai că nu îndumnezeiește, ci osândește. În acest caz, harul lui Dumnezeu lucrează în chip pedepsitor. Mi s-a întâmplat să aud predici ortodoxe unde se spunea că dumnezeiasca Împărtășanie îl mântuiește pe om și-l duce la îndumnezeire, și deci toți trebuie să ne împărtășim în fiecare duminică, etc. Însă întreaga Predanie a Bisericii învață că, dacă Tainele sunt izolate de treptele vieții duhovnicești, curățirea, luminarea și îndumnezeirea, ele nu-l pot ajuta pe om. Sfinții Părinți spun că dumnezeiasca Împărtășanie presupune nevoință și este legată de nevoință. Nevoința, așa cum am descris-o aici, precede și urmează dumnezeiasca Euharistie. De aceea nu văd ce rost are să scoți în evidență numai Tainele, disprețuind viața de nevoință.

... Prin urmare, este limpede că Sfânta Împărtășanie nu e un simplu act, ci presupune o întreagă metodă de nevoință. Dumnezeiasca Împărtășanie îl ajută pe om după starea sa duhovnicească: îl curățește când încearcă să se curățească, îl întărește să rămână pe treapta iluminării și îi sporește sau îi păstrează vederea lui Dumnezeu, când se află pe treapta îndumnezeirii”.

Mitropolit Hierotheos Vlachos, Boala și tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, p. 150-151; 159

Cum trebuie să postim înainte de împărtășire?

2010-08-14T11:10:00.002+03:00

Câte zile trebuie să postească creștinii înainte de Dumnezeiasca Împărtășanie? Pot să primească Împărtășania fără postire?

Pentru a se împărtăși omul credincios, cu Trupul și Sângele Domnului cu vrednicie, pe cât este cu putință, desigur că are nevoie de o pregătire specială. Apostolul Pavel (I Corinteni 11, 27-32) menționează consecințele unei apropieri lipsite de vrednicie de Masa Stăpânului.

Din pricina acesteia vin bolile, moartea și alte pedepse asupra oamenilor care se împărtășesc cu nevrednicie, ,,...căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă lui își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului.” Și Apostolul recomandă ca cel care urmează să se împărtășească să se cerceteze mai întâi pe sine și după aceea să se apropie: ,, Să se cerceteze omul pe sine și astfel să mănânce din pâine și să bea din potir...Căci, dacă ne cercetăm pe noi înșine, nu vom fi judecați”.

În ce constă cercetarea și discernământul acesta? Apostolul Pavel nu ne spune, dar, din practica Bisericii acelei epoci, reiese cu siguranță că era vorba despre o viață în frica lui Dumnezeu, de o credință adâncă și de evlavie adâncă față de Taină, despre împăcarea și iertarea reciprocă, cât și despre cercetarea conștiinței. Adică, este vorba, pe scurt, despre trei cuvinte pe care le cere și astăzi Biserica de la cel care se apropie, spunându-i: ,,Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!”.

Postirea nu era socotită o condiție pentru Dumnezeiasca Împărtășanie. Sfânta Liturghie se săvârșea seara, în timpul cinelor obștești, în timpul ,,agapelor”, după ce, mai înainte, toți se împărtășiseră din masa obștească. Adică, repetau întocmai practica Domnului, care a întemeiat Taina ,,după cină”, în foișorul din muntele Sion.

După aceea, din motive de evlavie, Dumnezeiasca Liturghie s-a despărțit de cină și s-a săvârșit dimineața. Atunci a început treptat să apară și obiceiul ajunării de orice mâncare, de la miezul nopții până la vremea împărtășirii. Aceasta a fost și este și până astăzi postirea oficială și consacrată, pregătitoare pentru Dumnezeiasca Euharistie. Este vorba despre postirea și înfrânarea pe care o fac credincioșii, așteptându-l pe Mirele sufletului lor, pe care o leagă cu rugăciunea, cu cercetarea de sine și cu curățirea sufletească și trupească.

Când Dumnezeiasca Liturghie se săvârșea după-amiaza, ca în zilele Postului Mare, (Liturghiile Darurilor mai înainte sfințite), sau în Ajunurile Crăciunului și Bobotezei și în Sâmbăta Mare, postirea se prelungea de la miezul nopții până după-amiaza, adică până la ceasul împărtășirii. Doar în Joia Mare se păstra vechea practică și credincioșii se împărtășeau după-amiaza, fără să postească toată ziua. Această ,,postire euharistică” o impun multe canoane, precum Canonul 41 al Sinodului din Cartagina (,,...astfel încât Sfintele jertfelnicului să nu se săvârșească de către oameni nepostitori, cu excepția unei zile pe an, în care se săvârșea Cina Domnului”, adică Joia Mare), Canonul 47 al aceluiași sinod ,,Sfintele Sfinților să fie aduse cu vrednicie de către cei postitori”), Canonul 29 al sinodului Quinisext și Canonul al 9-lea al Sfântului Nichifor al Constantinopolului. Aceasta o înțelege și Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând: ,,Cei ce urmează să se apropie de înfricoșătoarea și Dumnezeiasca Masă și de Sfânta Taină s-o facă cu frică și cu cutremur, cu conștiința curată, cu postire și cu rugăciune” (Omilii la ziua Nașterii Domnului).

Ajunarea de mai multe zile, adică mâncarea de hrană uscată și nu abținerea totală de la mâncare, ca pregătitoare pentru Dumnezeiasca Împărtășanie, era necunoscută în Biserica veche. Dovada cea mai caracteristică este Liturghia de duminică. Săvârșirea Liturghiei presupune că se vor împărtășii credincioșii, dar cum puteau s-o facă dacă era obligatorie ajunarea înainte de împărtășanie, de vreme ce postirea în ziua de sâmbătă, în afară de Sâmbăta Mare, era interzisă cu epitimii aspre de către sfintele canoane? (66 Apostolic, Sinodul Quinisext 55).

La fel, și în timpul Săptămânii Luminate, Canonul 66 al Sinodului Quinisext stabilește ca în fiecare zi creștinii ,,să se împărtășească” cu Sfintele Taine, în timp ce în toate aceste zile se face dezlegare ,,la toate”.

Deoarece postirea este socotită de către Biserica noastră ca mijlocul cel mai bun de pregătire, curățire și îngrijire al credinciosului, de aceea recomandă celor care se împărtășesc la intervale mari, sau să vină la Dumnezeiasca Împărtășanie după posturile bisericești rânduite (Postul cel Mare, Postul Sfinților Apostoli, Postul Adormirii, Postul Crăciunului), sau să țină după putere trei, sau mai multe, sau și mai puține zile înainte de Dumnezeiasca Împărtășanie.

Chestiunea aceasta este la latitudinea duhovnicului iluminat care, știind adâncul inimii condițiile de viață ale fiilor săi duhovnicești, va hotărî dacă este indispensabilă pregătirea prin postire și durata ei.

În tot cazul, postirea consacrată înaintea de Dumnezeiasca Împărtășanie, repetăm, este înfrânarea totală de la mâncăruri începând cu miezul nopții, care doar în situația primejdiei morții poate fi încălcată, conform Canonului 9 al Sfântului Nichifor al Constantinopolului (,,Trebuie să se dea Dumnezeiasca Împărtășanie celui bolnav care este în primejdie de moarte, și după ce a gustat mâncare”).

Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol.I, p. 114-116 (răspuns la întrebarea 60)

Cuminecarea continuă în monahismul secolului IV

2010-08-06T18:15:00.000+03:00

Relatare despre monahii din Egipt (394)

Am văzut în Tebaida și un alt bărbat minunat, pe nume avva Or, părinte al unor mănăstiri cu o mie de frați, care avea o înfățișare îngerească, în vârstă de 90 de ani, care avea o barbă albă căzându-i pe piept și o față strălucitoare (...). Văzându-ne, bărbatul ne-a îmbrățișat bucurându-se și s-a rugat pentru noi; și spălându-ne picioarele cu mâinile lui s-a întors spre învățătură, căci era foarte experimentat în Scripturi având acest har de sus de la Dumnezeu. Și dezlegându-ne multe puncte din Scripturi și predându-ne credința ortodoxă ne-a îndemnat la rugăciuni. Căci la acești mari (bărbați) era obiceiul de a nu apropia hrana de trup înainte de a da sufletului hrana duhovnicească, iar aceasta este cuminecarea cu Hristos. Așadar, după ce ne-am împărtășit de ea și am mulțumit, ne-a îndemnat la masă (...).

Am văzut în Tebaida, în hotarele Hermopolisului, un alt bărbat sfânt pe nume Apollo (...). El avea mănăstiri sub munte și era părinte a 500 de monahi. Era faimos în Tebaida și avea lucruri mari, iar Domnul făcea prin el multe puteri și tot felul de semne se săvârșeau prin el. Arătând o mare asceză încă de copil, acesta dobândise la sfârșitul vieții și acest har: căci la vârsta de 80 de ani își alcătuise o mare mănăstire din 500 de bărbați desăvârșiți care aproape toți puteau săvârși semne. (...) Văzându-ne, s-a închinat primul întinzându-se la pământ și sculându-se ne-a sărutat și ducându-ne înăuntru s-a rugat pentru noi și spălându-ne picioarele cu mâinile lui ne-a îndemnat la odihnă. Făcea aceasta cu toți frații care veneau la el. Căci frații care erau cu el nu gustau hrană înainte de a se cumineca cu Euharistia lui Hristos. Făceau aceasta în fiecare zi la ceasul al noulea. Și prânzind astfel, ședeau ascultându-l învățând toate poruncile până la primul somn. După care unii dintre ei se retrăgeau în pustiu rostind pe de rost Scripturi toată noaptea, iar alții stăruiau acolo lăudând pe Dumnezeu în imne neîncetate până la ziuă; eu însumi i-am văzut începând imnele seara și neîncetând cântarea până în zori. Mulți dintre ei coborau din munte numai la ceasul al noulea, se împărtășeau din Euharistie și se întorceau iarăși înapoi mulțumindu-se doar cu această hrană duhovnicească până la celălalt ceas al noulea. Și mulți dintre ei făceau aceasta timp de multe zile. (...) Mai zicea: ,,Dacă e cu putință, monahii trebuie să se cuminece în fiecare zi cu Tainele lui Hristos. Căci cine se îndepărtează de ele se îndepărtează de Dumnezeu. Iar cine face încontinuu aceasta, primește încontinuu pe Mântuitorul; căci glasul Mântuitorului zice: <> (In. 6, 56). Este de folos monahilor care fac încontinuu aducerea aminte de Patima mântuitoare să fie gata și să se pregătească pe ei înșiși astfel încât să fie întotdeauna vrednici de primirea cereștilor Taine, fiindcă așa ne învrednicim și de iertarea păcatelor.”

Mai este un alt pustiu în Egipt pe țărmul mării, dar foarte aspru, în care locuiesc mulți anahoreți mari, și care e aproape de Diolcopolis. Am văzut acolo un preot, bărbat sfânt și foarte smerit și care vedea încontinuu vedenii, pe nume Piamona. Acesta pe când aducea odată slujba lui Dumnezeu a văzut un înger stând de-a dreapta jertfelnicului și însemnându-i pe frații care se apropiau de har ( Euharistie) și scriind numele lor într-o carte. Și cum unii dintre ei nu veneau la Liturghie (sinaxă), a văzut numele lor șterse, iar după treisprezece zile au murit.

Am văzut și un alt preot pe nume Evloghie care când aducea lui Dumnezeu Darurile primea atâta har al cunoașterii, încât cunoștea socotințele fiecăruia din monahii care se apropiau. Văzându-i pe unii monahi vrând să se apropie de altar îi reținea adeseori spunându-le: ,,Cum îndrăzniți să veniți la Sfintele Taine având gânduri rele? În noapte aceasta tu te-ai dedat gândului necuviincios al desfrânării. Altul, spunea, socotea în gândul lui că nu e nici o diferență dacă se apropie de har fie păcătos, fie drept. Iar altul se îndoia cu privire la Dar(urile euharistice): <> Retrăgeți-vă așadar puțin de la Sfintele Taine și pocăiți-vă din suflet, ca să vi se facă iertarea păcatelor și faceți-vă vrednici de cuminecarea cu Hristos. Căci dacă nu vă curățiți mai întâi de gânduri, nu vă puteți apropia de harul lui Dumnezeu.”

(Extras din ,,Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine - dosarul unei controverse; mărturiile Tradiției)

Postirea euharistică este cea care se ține de preoți!

2010-07-26T00:18:00.001+03:00

Canonul 66 apostolic interzice postul în sâmbete. În cazul în care un creștin urmează să se împărtășească Duminica cu Preacuratele Taine, mai este valabil canonul acesta sau este nevoie să se postească și sâmbăta?

Despre problema postului de dinaintea împărtășirii am mai scris și altă dată (vezi răspunsul la întrebarea numărul 60). Reluăm în câteva cuvinte faptul că postul de dinainte de Sfânta Împărtășanie, adică postirea euharistică prevăzută de tradiția bisericească și de canoane, este cea care se ține de preoții noștrii. Adică abținerea desăvârșită de la mâncare din seara zilei precedente, sau de la miezul nopții, până în vremea Sfintei Împărtășanii. Postul de trei, mai multe sau mai puține zile înainte de împărtășire nu este cunoscut în vechea tradiție, își are începutul mai degrabă în timpurile stăpânirii turcești și se datorează pe de o parte încercării pentru o pregătire cât mai bună posibil și, pe de alta, venirii credincioșilor la Taină foarte rar, la intervale de timp mari. Coroborarea pregătirii credinciosului pentru Sfânta Împărtășanie cu postirea trebuie să rămână la latitudinea duhovnicului, deoarece este pe de o parte folositor și demn de cinstit, de vreme ce contribuie la o mai bună pregătire a creștinului, însă, pe de altă parte, naște multe probleme care nu se rezolvă printr-o regulă generală. Scopul nostru trebuie să fie scopul Bisericii, adică să-i atragem pe credincioși spre taina vieții și nu să-i îndepărtăm, mai ales astăzi când în societatea noastră toate îi duc pe oameni într-o direcție opusă. Dacă voim să privim obiectiv lucrurile, trebuie să mărturisim că postul de trei zile constituie o piedică pentru venirea credincioșilor la Sfânta Împărtășanie. Postul nu este ușor accesibil oamenilor care trăiesc în lume și în familie și care lucrează din greu pentru pâinea lor. De altfel, cei mai înflăcărați credincioși care se împărtășesc mai des, și acest lucru trebuie să-l urmărească toate încercările noastre, este practic imposibil să postească trei zile pe săptămână sau cinsprezece zile pe lună, afară de posturile bisericești rânduite, ca să poată veni la Taină. Duhovnicul cunoaște situațiile fiecăruia în parte și va regla individual ce anume trebuie să țină fiecare și dacă socotește că este folositor să lege împărtășirea de postul de trei zile, mai nou. Acestea despre partea practică a realității.

Din punct de vedere al sfintelor canoane postul de dinaintea Sfintei Împărtășanii se izbește de interdicția postirii în zilele de sâmbătă și duminică, precum și în săptămâna luminată. Canoanele respective le-am amintit în răspunsul pomenit. Pentru credincioșii care nu vin regulat la biserică, se poate să se aibă grijă ca să se împărtășească după o perioadă de post, astfel încât postul lor să nu vină în contradicție cu canoanele acelea. La Sfântul Munte monahii se împărtășesc în grup în zilele de Sâmbătă ca să împace postirea și păzirea canoanelor. Acest lucru nu putem să-l propunem poporului. Sâmbătă dimineața au timp numai cei care nu lucrează. Alți duhovnici trec cu vederea canoanele care interzic postul din zilele de sâmbătă, invocând pasajul scripturistic ,,cel mai mic se binecuvinteză de la cel mai mare” (Evr. 7, 7), ,,mai mic” în cazul de față sunt canoanele și ,,mai mare” Sfânta Împărtășanie. Aceeași problemă se pune și la împărtășirea din zilele Crăciunului, a Sfinților Apostoli și a Adormirii Maicii Domnului, când ajunul cade sâmbăta sau duminica, precum și în Săptămâna Mare. Alții preferă păzirea canoanelor, adică dezlegarea la ,,vin și untdelemn” în timpul prânzului și mâncare de hrană uscată la cina din ziua de sâmbătă sau din alte zile din cazurile anterioare. Cred că în ultima modalitate se rezolvă corect problema. Astfel, în timp ce se ține neîncălcat postul euharistic, abținerea totală de la hrană de la miezul nopții până la Sfânta Împărtășanie leagă oarecum și obiceiul mai nou al postirii mai îndelungate și nici canoanele nu sunt eludate de practica mai nouă.

Să mai reiau o dată faptul că problema este lăsată la latitudinea duhovnicului fiecărui credincios. Duhovnicii nu numai că au cunoștință despre condițiile speciale ale fiilor lor duhovnicești, dar au și discernământul să nu pună pe umerii creștinilor greutăți pe care nu le poartă nici ei.

Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol.II, p. 61-63 (176)

,,Rugăciunea liturgică și o deasă împărtășire înseamnă plinătate"

2010-07-21T16:08:00.000+03:00

,,Observațiile mele asupra oamenilor contemporani m-au dus la concluzia că cel mai potrivit lucru pentru ei este să se roage în biserici, în special la Sfânta Liturghie. Rugăciunea liturgică și o deasă împărtășire înseamnă plinătate. Pentru aceasta însă trebuie să trăim și să înțelegem Sfânta Liturghie. Atunci ni se va descoperi că Liturghia îmbrățișează în sine întreaga noastră viață: în ea se cuprind toate planurile existenței noastre în relație cu Dumnezeu. (...) Fără să aprofundeze cunoștințele sale în acest domeniu, omul poate cădea cu ușurință întru-un obicei pustiitor și aducător de moarte. Este nevoie să creștem neîncetat în cunoașterea lui Dumnezeu și să nu permitem ca Liturghia să se transforme într-un detaliu al vieții noastre de toate zilele.

Acum, pentru că ea a devenit în locul Liturghiei, ,,obednița” (adică, prin faptul că oamenii nu se mai împărtășesc la Sfânta Liturghie decât foarte rar, ceea ce este anormal, aceasta a devenit o slujbă în care predomină citirea), a fost trăită de noi ca o profundă criză. Oamenii au început să prefere orice fel de lecturi sau distracții în locul Liturghiei. Astfel, mai bine se odihnesc și își satisfac dorințele de a spori în cunoștințe. Acest lucru este (...) de înțeles. Omul, prin natura sa, este o ființă care năzuiește spre desăvârșire, spre cunoaștere și chiar spre cunoaștere absolută, spre plinătatea ființei. Și iată paradoxul: în virtutea acestei năzuințe, oamenii nu mai prețuiesc acel loc ce le-a fost dat de Dumnezeu pentru dobândirea acestei cunoașteri și acestei vieți."

,,Ne vorbește părintele Sofronie. Scrisori.”

Părintele Paisie Aghioritul - ,,Scopul principal al Dumnezeieștii Liturghii este împărtășirea credincioșilor"

2010-07-17T18:00:00.002+03:00

Părinte, când se săvârșește Dumnezeiasca Liturghie trebuie ca de fiecare dată să existe cineva care să se împărtășească?
Da, pentru că scopul principal al Dumnezeieștii Liturghii este împărtășirea credincioșilor, fie și a celor puțini care sunt pregătiți. Căci mai toate rugăciunile sunt citite de preot pentru credincioșii care se vor împărtăși. De aceea cel puțin unul trebuie să se împărtășească. Firește, se poate ca nici unul să nu fie bine pregătit. Aceasta e altceva. Este bine să se împărtășească măcar un copil mic, chiar și un prunc. Iar dacă nu se află nimeni, atunci Liturghia se săvârșește numai ca să se împărtășească preotul și să se pomenească numele. Aceasta, însă, să fie o excepție, iar nu o regulă...
Părinte, unii preoți spun că nu vor să liturghisească adesea ca să nu se obișnuiască.
Nu este corect să spună așa ceva preotul. Este ca și cum ar spune ,,Nu merg regulat la rudele mele, ca să mă primească mai bine atunci când le fac o vizită”. Este nevoie însă de pregătire. Sfânta Împărtășanie vindecă, sfințește pe cel ce se nevoiește. Cum să-l ajute pe unul care nu se nevoiește? Ce să schimbe Hristos dacă însuși omul nu se schimbă?

Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. I, p. 345-347

Postul de sâmbătă în vederea împărtășirii nu este o obligație canonică!

2010-06-29T17:34:00.000+03:00

În primul rând e nevoie de binecuvântarea duhovnicului (care în practică a devenit o adevărată provocare, pe linia desei împărtășiri!). Apoi, dacă am trecut de această probă, fiind pregătiți, cu pocaință sinceră, fără opriri canonice, putem să ne apropiem ,,cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste" de Sfântul Potir la fiecare dumnezeiască sfântă liturghie, fără post sâmbăta. Nu există nici un canon care să ,,oblige" credinciosul să postească în afară de posturile rânduite de Biserică, excepție făcându-se prin epitimiile impuse pentru păcatele opritoare, care afurisesc pentru o perioadă, oprind, așadar, de la împărtășire. Consider, că a rândui postul de sâmbată în vederea împărtășirii credinciosului Bisericii, fără un motiv întemeiat, este o siluire a învățăturilor Bisericii, o nesocotire a canoanelor și o povară ,,suplimentară" fără sens și nefolositoare. Preoții care vin cu aceste inovații să fie ei cei dintâi care se supun acestor pseudoînvățături!

Pr. Claudiu Buză

La fiecare Sfântă Liturghie, Hristos vine să vadă pe cei ce stau la masă

2010-06-22T12:53:00.003+03:00

,,Văd că mulți se împărtășesc mai mult din obicei și nu după dreapta judecată. Pentru că atunci când vine Postul Mare, toți în orice stare s-ar afla, fie vrednici, fie nevrednici, se împărtășesc. Tot așa fac și când vine ziua Bobotezei, chiar dacă în acest timp nu sunt pregătiți pentru împărtășire.

Dar nici Boboteaza și nici Postul Mare nu fac vrednici pe oameni pentru împărtășire ci îi face vrednici curăția sufletului. Cu aceasta te pot împărtăși în fiecare zi. Căci, zice Sf. Ap. Pavel, că ori de câte ori vă împărtășiți vestiți moartea și patimile Domnului, adică faceți pomenirea mântuirii voastre, adică a binefacerii pe care ați primit-o.

Gândește-te bine câtă grijă aveau cei ce mâncau din jertfa Legii Vechi? Ce nu făceau? Cum se pregăteau? Necontenit se curățau. Iar tu care vrei să te împărtășești din jertfa de care se cutremură și îngerii, vrei să te curățești numai în anumite timpuri? Cum te apropii de Altarul lui Hristos și îndrăznești să te împărtășești cu mâinile și buzele necurate și întinate?

Văd că se face multă neorânduială la Împărtășire. În celelalte zile ale anului nu vă împărtășiți chiar dacă adeseori sunteți curați; iar când vine Paștile, chiar dacă ați făcut ceva rău, îndrăzniți și vă împărtășiți. Vai de nepriceperea și de răul vostru obicei!

Zadarnic se săvârșește Liturghia în fiecare zi, că nu vă împărtășiți. Zadarnic stăm în fața Altarului, că nimeni nu vine să se împărtășească. Acestea le spun, nu ca să împărtășiți oricum, la întâmplare, ci ca să vă faceți vrednici.

Omule, nu ești vrednic să te împărtășești? Atunci nici pe celelalte rugăciuni ale Liturghiei nu ești vrednic să le auzi. Auzi pe diaconul care strigă: Câți sunteți în stare de pocăință, rugați pe Dumnezeu să vă ierte. Cei ce nu se împărtășesc se află încă în stadiul de pocăință pentru păcatele lor.

Deci de ce stai? Dacă ești dintre cei ce se pocăiesc nu poți să te împărtășești. Pentru că cel ce nu se împărtășește face parte dintre cei ce se pocăiesc.

Din ce pricină strigă diaconul; Ieșiți cei ce nu puteți să vă rugați lui Dumnezeu? Și tu stai cu îndrăzneală și cu obrăznicie! Iar dacă nu ești dintre cei ce se pocăiesc, ci din cei ce pot să se împărtășească, cum de nu te grijești să te împărtășești! Cum de nu socotești împărtășirea ca un mare har, ci o disprețuiești?

Gândește-te bine. Masa împărătească este pregătită. Îngerii slujesc la masă; Însuși Împăratul este de față și tu stai căscând! Îmbrăcămintea sufletului îți este murdară și ție nu-ți pasă. Sau este curată? Atunci stai la masă și mănâncă din cină. La fiecare Liturghie, Hristos vine să vadă pe cei ce stau la masă și spune și acum fiecăruia, prin conștiința sa: Prietenilor, cum stați aci în biserică fără să aveți haină de nuntă? Nu a zis: De ce stai la masă? Ci înainte de ședere îi zice că nu este vrednic nici să intre înlăuntru, deoarece nu i-a spus că de ce a intrat.

Pe toate acestea le strigă și acum Hristos către noi toți, pentru că stăm nerușinați și cu obrăznicie. Că cel ce nu se împărtășește este nerușinat.

Din pricina aceasta, diaconul întâi îndepărtează pe cei ce se află în păcate. Căci precum un stăpân vrea să meargă la masă, nu trebuie să fie de față slugile care au greșit, ci sunt îndepărtate, tot așa se întâmplă și aici, când se săvârșește Liturghia și se jertfește Mielul și Oaia Stăpânului.

Când auzi: să ne rugăm toși împreună; când vezi că se deschid ușile altarului, să socotești că se deschide și cerul și coboară și îngerii. Deci nu trebuie să fie nici unul din cei nebotezați, dar nici unul botezat însă necurat sau spurcat.

Rogu-te să-mi spui dacă cineva invitat la masă, merge, intră înăuntru, se spală pe mâini și se așează dar apoi nu mănâncă, oare nu jignește pe împăratul, care l-a chemat? Nu era mai bine să nu se fi dus deloc? Așa și tu, ai venit la masă, ai cântat cu ceilalți, ai mărturisit că ești vrednic, deoarece nu ai ieșit cu cei nevrednici, atunci de ce ai rămas, dacă nu te împărtășești din masă?

Dar zici că esti nevrednic? Atunci ești nevrednic să asculți și sfintele rugăciuni, deoarece Duhul Sfânt coboară nu numai în Sfintele Taine, ci și în cântările acelea. Nu vezi pe slugile Stăpânului că în primul rând spală masa, curăță masa și pe urmă așează farfuriile. Așa se întâmplă și cu rugăciunile; cu glasul diaconului, spălăm ca și cu un burete Biserica, pentru ca Tainele să se săvârșească în Biserica curată și fără de pată. Ochii necurați sunt nevrednici de această priveliște. Urechile întinate nu sunt vrednice să audă aceste cântări, pentru că așa poruncește Legea. Chiar dacă un animal se apropia de muntele Sinai, el era ucis cu pietre. Cu atât mai nevrednici au fost, că nici la poalele muntelui nu le-a îngăduit să stea, chiar dacă pe urmă s-au apropiat și au văzut locul unde a stat Dumnezeu.

Așa și tu, creștine, dacă nu ești vrednic să te apropii și să vezi pe Dumnezeu la Sfânta Liturghie, pleacă împreună cu catehumenii, pentru că cu nimic nu te deosebești de ei. Deoarece nu este același lucru ca omul să greșească înaintea lui Dumnezeu, înainte de botez sau după ce s-a botezat si să se facă nevrednic de împărtășire. Aș fi vrut să vă spun lucruri mai multe și mai înfricoșate, dar ca să nu vă împovărez mintea, sunt deajuns acestea. Căci cei ce nu se înțelepțesc cu acestea, nici cu mai multe nu se pot îndrepta.

Spune-mi, te rog, dacă un împărat ar porunci: Cine va face cutare rău, acela să nu se apropie să mănânce la masa mea, oare nu ți-ai fi dat toată silința să te păzești ca să nu pierzi această cinste?

Preotul ne cheamă să mergem să ne împărtășim și noi lenevim, întârziem și nu alergăm repede să primim acest dar? Oare ce altă nădejde de mântuire ne-a mai rămas? Nu putem spune că ne împiedică boala sau firea, ci neglijența ne face nevrednici"

Sf. Ioan Gură de Aur Omilia a treia la Epistola către Efeseni

Deasa împărtăşire ne dăruieşte înalte și mari bunătăţi cereşti, mai presus de fire și înțelegere!

2010-06-07T12:37:00.002+03:00

Cel ce întârzie să se împărtăşească, nu face nici o pregătire, nu este atent, nu are atentă păzire despre gândurile rele. Pentru că amânarea îl face să cadă în lenevire şi să i se răcească căldura evlaviei şi a dumnezeeşti dragoste. Indelungarea vremii îl face să se poarte în viaţă cu neglijenţă şi nepăsare, să nu aibă teamă în suflet, sfială în simţuri şi pază a mişcărilor lor, face dezlegare deplină la mâncare şi la vorbă, la necuviincioase priviri şi auziri şi se face ca un cal, care neavând frâu alunecă în prăpastia tuturor păcatelor. Că este adevărat că toate acestea urmează celor ce întârzie să se împărtăşească, o vedem noi înşine din cele ce ni se întâmplă de fapt în fiecare zi.

Cei care fiind vrednici, pe cât este cu putinţă, întârzie să se împărtăşească, mă mir cum pot dobândi sfinţenia şi harul de la Sfintele Taine, după cum a zis Cabasila, pe care l-am pomenit mai înainte. Cum pot să domolească văpaia patimilor, când nu se împărtăşesc cu preacuratele Taine, care izgonesc toată neputinţa, amorţesc războiul sălbatec al trupului şi omoară patimile, precum zice Sfântul Kiril. Cum pot să-şi curăţească mintea? Să-şi lumineze cugetul? Să-şi înfrumuseţeze puterile sufletului, dacă nu se împărtăşesc cu Trupul şi cu Sângele Domnului nostru, care este adevărata curăţie, adevărata frumuseţe, luminarea cea adevărată şi bunul neam al sufletului, precum a spus mai înainte dumnezeescul Gură de Aur?

Sau cum este cu putinţă să fugă de faraonul cel de gând, de Egipt, de amarul şi prigonitorul păcat, dacă nu sunt pecetluiţi şi însemnaţi cu cinstitul Sânge al lui Hristos, precum a zis mai înainte Sfântul Grigore Teologul? Sau cum să aprindă în inima lor dumnezeeasca dragoste, bucuria duhovnicească, dumnezeeasca pace şi pe celelalte roade şi harisme ale Sfântului Duh, fără să se împărtăşească cu Trupul şi cu Sângele preaiubitului Fiu al Tatălui şi deofiinţă cu Duhul Sfânt, Care este bucuria şi pacea noastră, după Sfântul Apostol şi izvorul tuturor bunătăţilor?

Eu mă spăimânt şi nu mă pricep cum creştinii din vremea noastră pot prăznui duminicile şi celelalte sărbători de peste an şi să se bucure duhovniceşte cu bucuria cea adevărată, dacă nu se împărtăşesc adesea cu dumnezeeasca împărtăşanie şi în ce constă sărbătoarea şi prăznuirea lor?

Aşa dar cu adevărat cei care nu se împărtăşesc des se lipsesc (o, ce nenorocire!) de toate aceste bunătăţi cereşti şi dumnezeeşti, dar totodată sunt şi călcători ai poruncilor şi stăpâneştilor hotărîri ale Domnului, precum am spus, ale canoanelor apostoleşti şi sinodale şi încă şi ale tuturor sfinţilor locali, precum am arătat pe larg mai înainte.

Aceştia, prin întârzierea la împărtăşire, îngăduie şi dau loc diavolului să-i arunce în tot felul de păcate şi în multe alte ispite, precum zice dumnezeescul Kiril al Alexandriei: "Cei ce se îndepărtează de Biserică şi de Sfânta împărtăşanie se fac vrăşmaşi lui Dumnezeu şi prieteni ai diavolului.”

Si dumnezeescul Gură de Aur zice: "Ca nu cumva rămânând departe prea multă vreme de împărtăşirea Ta, să fiu prins de lupul cel înţelegător" (Rugăciunea la Sfânta împărtăşanie). Adică: de aceea, Doamne, mă apropii adesea de Sfintele Taine şi mă împărtăşesc, Pentru că mă tem ca nu cumva îndepărtându-mă multă vreme de Sfânta Ta împărtăşire, să mă găsească lupul cel înţelegător gol de harul Tău şi să mă omoare.

Iar cuviosul Paladie povesteşte despre Avva Macarie Egipteanul că, vindecând pe femeea aceea, care din lucrarea diavolului apărea oamenilor ca o iapă, i-a dat acest sfat şi i-a zis: "Femee, niciodată să nu te lipseşti de împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, ci să te împărtăşeşti adeseori, deoarece această lucrare diavolească te-a ajuns, Pentru că nu te-ai împărtăşit de cinci săptămâni şi de aceea a putut diavolul să te ispitească".

Deasemenea şi dumnezeescul Gură de Aur, în ziua în care a fost hirotonit, vindecând un îndrăcit, l-a sfătuit să meargă adeseori la Biserică şi la Sfintele Taine, cu post şi cu rugăciune ca să nu-l mai ispitească diavolul. Tot aşa şi Simeon Metafrastul scrie în viaţa unui sfânt: Un om oarecare având un drac necurat, pe neaşteptate a sărit în mijlocul bisericii şi căzând jos scotea spune din gură şi îi atârna afară din gură limba. Deci cei ce se găseau de faţă, văzând această privelişte, rugau fierbinte pe acel dumnezeesc suflet al lui Hrisostom să roage pe Dumnezeu ca să-l vindece. Atunci sfântul i-a zis să se apropie şi privindu-l cu iubire şi binecuvântându-l cu mâna şi chemând numele Sfintei Treimi, a poruncit diavolului să iasă. Și îndată, o, minune, cuvântul s-a făcut faptă şi omul s-a eliberat indată de cumplita îndrăcire. Apoi ridicându-l pe el Sfântul, l-a sfătuit să meargă adeseori la Biserică şi la Sfânta împărtăşire şi să se îndeletnicească cu postul şi cu rugăciunea. Deoarece astfel făcând, i-a zis, nu vei mai fi ispitit de vrăşmaşul şi nici nu vei mai fi prins în drăceştile curse şi capcanele lui.

Aţi auzit, fraţilor, că cei ce nu se împărtăşesc des, ci se depărtează de Sfintele Taine, câte rele pătimesc?

Aţi auzit că se îndrăcesc şi se schimbă în chip de dobitoace necuvântătoare, aşa cum în vechime împăratul Nabucodonosor a fost prefăcut în bou. Si cu dreptate pătimesc aşa deoarece putând să devină din oameni, dumnezei prin har, cu deasa împărtăşire dumnezeească, ei nu voesc, ci se îndepărtează de Dumnezeeasca împărtăşire, pierzând şi forma omenească pe care o au şi se preschimbă în animale necuvântătoare şi se predau în stăpânirea diavolului, precum zice Psalmistul: "Iată că cei ce se depărtează de Tine, vor peri" (ps. 72,27). Adică: O, Doamne, iată că pier desăvârşit, cei ce se depărtează de Harul Tău! Nu mai spun că dacă va veni fără de veste moartea peste cei ce amână împărtăşirea şi-i va găsi nepregătiţi, fără Sfânta Cuminecătură, ce au să facă, ticăloşii? Cum vor putea trece liberi pe la drăceştile vămi ale văzduhului? Ce frică şi ce cutremur va trăi sufletul lor? Pe câtă vreme, cu deasa împărtăşire puteau să fie slobozi de toate acestea, precum mai înainte a zis dumnezeescul Hrisostom. Milostiv fii, Dumnezeule!

Deci, fraţilor, dacă împărtăşirea rară ne produce atât de mari şi nespuse nenorociri, iară deasa împărtăşire ne dărueşte atât de înalte, de mari, atâtea bunătăţi cereşti şi mai presus de fire, atât în viaţa pământească, precum şi în cea viitoare, de ce întârziem aşa de mult ca să ne împărtăşim? De ce nu ne gătim cu cuvenita pregătire să ne împărtăşim cu Dumnezeeştile Taine, dacă nu putem în fiecare zi, măcar în fiecare sâmbătă şi duminică şi în fiecare sărbătoare? Ar trebui cu mare bucurie să alergăm adesea la Sfânta Masă şi să ne împărtăşim cu Preadulcele nostru Iisus Hristos, Care este viaţa noastră, suflarea, existenţa şi toată nădejdea şi mântuirea noastră? Ca să fim dea-pururi uniţi şi nedespărţiţi de El şi în viaţa aceasta şi în cealaltă. Pe când nouă ne place şi avem mare bucurie dacă întârziem şi ne depărtăm de El.

Dacă cineva ne-ar opri şi numai o zi dela masa cu bucatele cele trupeşti, ne întristăm, ne turburăm şi ni se pare că est un mare rău; iar dacă ne lipsim cu totul de cereasca masă a Dumnezeeştilor Taine, o zi, şi două şi luni întregi, nu o socotim lucru rău. O, ce nesocotinţă au creştinii de acum întru cele trupeşti şi cele duhovniceşti! Devreme ce pe acelea le îmbrăţişează cu toată dragostea, iar pe acestea nici nu le doresc.

Mulţi creştini iubitori de Dumnezeu cheltuesc mulţi bani, rabdă multe osteneli, se primejduesc mult pe mare şi pe uscat, numai să meargă la Ierusalim ca să se închine la mormântul cel de viaţă dătător al Domnului şi la celelalte sfinte Locuri şi ca să aibă mândria să se numească închinători ai acestor sfinte locuri. Mulţi auzind că în cutare loc depărtat se află sfinţitele moaşte ale unui sfânt, aleargă cu multă râvnă să li se închine, ca să ia har şi sfinţenie.

Dar ca să se împărtăşească cu Precuratele Taine şi să se învrednicească să se bucure nu numai de mormântul cel de viaţă făcător, nu numai de sfintele Locuri şi de moaştele sfinţilor, ci de împăratul tuturor şi de Sfântul Sfinţilor, au puţină dorinţă sau nici nu-i înteresează. Ca să se ducă la Locurile Sfinte cheltuesc bani, străbat drumuri lungi şi rabdă multe primejdii. Pe când, ca să se împărtăşească, nu trebuie nici bani să cheltuiască, nici departe să umble, nici să se expună la primejdii. Ajunge numai să facă o spovedanie cu inimă înfrântă, cu împlinirea canonului şi pregătire, şi îndată pot să se bucure şi să devină un trup şi un sânge cu Hristos. Și cu toate aceste înlesniri, iarăşi toţi se lenevesc să o facă, toţi se lipsesc dintr' odată.

O, fraţilor, dacă am vedea măcar odată cu ochii gânditori ai sufletului, de cât e înalte şi de mari bunătăţi ne lipsim neîmpărtăşindu-ne des, atunci cu adevărat ne-am strădui din toate puterile să ne pregătim şi să ne împărtăşim, dacă se poate, în fiecare zi.

Deci, dacă până acum am fost atât de neglijenţi faţă de Sfânta împărtăşanie, de acum încolo, vă rog din adâncul dragostei frăţeşti, să ne trezim din somnul cel greu al lenevirii şi să ne sârguim cu râvnă. Si dacă cineva din cei ce au duhovniceasca putere ar vrea să ne împiedece de la acest lucru plăcut lui Dumnezeu, noi să nu ne răcim îndată căldura râvnei noastre şi să nu ne turburăm. NU, ci căzând să sărutăm ca şi desfrânata aceea picioarele lui şi să stăruim bătând la uşă şi cerând îngăduinţă. Și cu adevărat, nu cred să se găsească vreodată un aşa de împietrit la inimă, care văzând râvna cea fierbinte, pe care o avem faţă de Sfânta împărtăşanie, să ne oprească. Ci sunt încredinţat că oricât de împietrit ar fi, oricât s-ar teme de reaua obişnuinţă care l-a stăpânit, îşi va pleca inima să ne îngăduie să facem ceea ce dorim.

Sfântul Nicodim Aghioritul

Timpul de împărtășit îl stabilește numai conștiința curată!

2010-06-03T19:26:00.003+03:00

,,Precum v-am spus adesea, s-ar cuveni ca pentru împărtășit să țineți seama nu de sărbători, ci de curăția conștiinței și atunci să vă atingeți de Sfânta Jertfă. Căci cel vinovat și pătat nu se cuvine să se împărtășească nici în sărbătoare cu acest sfânt și înfricoșător Trup, cel care însă este curat și spălat de păcatele sale prin căință desăvârșită, acela e vrednic să se împărtășească cu dumnezeieștile taine și să se bucure de darurile lui Dumnezeu, atât în zi de sărbătoare, cât și în orice alt timp, de vreme ce timpul de împărtășit îl stabilește numai conștiința curată. Te poți împărtăși rareori, odată în an, sau chiar odată la doi ani, dar dacă te-ai împărtășit cu nevrednicie, totul este în zadar, pe când dacă te apropii deseori, dar cu vrednicie, poți fi sigur de mântuire”.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia V, la I Timotei

Pr. Rafail Noica: Nu deasa împărtășanie, ci împărtășania des

2010-05-31T19:00:00.001+03:00

Întrebare: Vă rugăm să ne vorbiți puțin despre Sfânta Împărtășanie, despre deasa Împărtășanie. Poate cunoașteți problema de la noi din țară, referitor la cei doi mari duhovnici ai Ortodoxiei, Părintele Ioan de la Recea și Părintele Cleopa Ilie, care au păreri diferite. Ce legătură este între părerile lor?

Părintele Rafail Noica: Întâi aș vrea să îndemn pe toți frații să nu împărțim Biserica, să nu se “polarizeze” Biserica. Nu trebuie să gândim ca doi poli. Eu aș zice că cel mai drept ar fi să gândim ca școli diferite, pentru nevoi diferite. Eu nu știu de ce este așa, și las în mâinile Domnului, Care Singur știe să mântuiască pe om; dar s-ar putea ca în jurul Părintelui Cleopa Ilie să se mântuiască un anumit fel de om, iar în jurul Părintelui Ioan de la Recea, un alt fel de om – într-adevăr, nevoi diferite!

Această viziune a întregimii Bisericii nu este numai un arbitrarism pentru a evita scandale, ci este o trăire mai adevărată, dacă o trăim în duhul și în adevărul lui Hristos. Deci aș vrea să îndemn pe toți frații și surorile către această trăire, să știți întâi măcar teoretic; dar rugați-vă ca Dumnezeu să dezvăluie, și nouă, și Bisericii întregi, aceasta viziune – că mi-e teamă uneori de acest risc de polarizare. Și acesta este primul lucru.

Al doilea lucru pe care l-am văzut citind scrierile Părintelui Cleopa (am citit puțin și am auzit puțin din lucrurile nenumărate cu care ne îmbogățește Sfântul Părinte), dar văd că nu este așa de definită poziția lui ca fiind împotriva desei Împărtășanii. Din ce am citit eu, aș spune ca lasă cel puțin ușa deschisă, dar are și o anume poziție, și probabil că poziția aceasta este în legătură cu tipul de suflete pe care Dumnezeu vrea să le trimită la Părintele Cleopa.

Iar, între noi, eu zic așa: Domnul să lumineze pe fiecare – dacă sufletul meu are nevoie de școala Părintelui Cleopa, apoi la școala Părintelui Cleopa să mă mântuiască Dumnezeu (nu zic neapărat că trebuie să ne ducem la acest Părinte; dar oricare Părinte o să dea blagoslovenie, mai rar pentru unul, și mai des pentru altul). Iar dacă sufletul meu are nevoie de școala Părintelui Ioan de la Recea, apoi să am parte de școlirea în felul Părintelui Ioan. Deci trebuie să avem îngăduință, să lăsăm “uși deschise” și să dăm posibilitatea lui Dumnezeu să ne mântuiască pe fiecare cum știe, fiindcă omul nu este un obiect al producției în masă ca în fabricile moderne.

Fiecare om este o altă mântuire, fiecare suflet este un alt aspect al chipului lui Dumnezeu, care nu a mai fost niciodată în istorie și în toată creația, și niciodată nu va mai fi. Și asta are de-a face cu măreția fiecărui om. Și deci fiecare este o cu totul altă cale decât oricare alt om, dintru neființă întru ființă. Se aseamănă căile, uneori sunt aproape paralele, dar niciodată identice: precum razele unui cerc, cum descrie Avva Dorothei al Gazei.

În creația lui Dumnezeu nu există repetiție; se pare ca nici fulgii de zăpadă, câte miliarde de miliarde ar fi, nu sunt doi la fel: cu cât mai mult fiecare om are felul lui! Acuma, ce se întâmplă? (Eu totdeauna am avut tendința să gândesc între două extreme, să duc gândirea până la capăt, ba chiar adesea până la absurd) În Biserica Ortodoxă este oprită împărtășirea mai des de o dată pe zi. În Catolicism pot să facă până la șapte liturghii pe zi, și acel preot să se împărtășească de șapte ori. În Biserica noastră, nu.

Aș face un pas mai înapoi, în începuturile facerilor lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu nu există repetiție, dar în nici un fel și nicăieri. Dumnezeu face o dată pentru vecinicie, și cuvântul lui Dumnezeu nu se repetă. Dacă Hristos Și-a dat Trupul și Sângele ca să împărtășească pe om, omul se împărtășește o singură dată în toata vecinicia și e destul. Părintele Sofronie mergea mult mai departe; spunea că și orice rugăciune, dacă o spunem o dată, și nici măcar rugăciunea întreagă, doar cuvintele “Tatăl nostru,” în deplină conștiință duhovniceasca, suntem mântuiți pentru vecinicie.

Adică, în gândirea lui Dumnezeu, în facerea lui Dumnezeu, mântuirea s-a făcut. Dar ce se întâmplă: Noi care trăim în timpul acesta al spiralei, al repetiției, al renașterii, ș.a.m.d. – cicluri, ciclicitatea aceasta a vremii și a materiei – ne trebuie ceva din timpul acesta pentru ca să ajungem la desăvârșirea oricărui lucru pe care vrem să-l desăvârșim. Nimica nu se întâmplă ca pentru Dumnezeu: “Să fie!” – și iată a fost. Pentru om nu este așa, el trebuie să muncească pentru aceasta cu sudoarea frunții. Așa și la mântuire. Ce se întâmplă? Ne împărtășim; dar am cunoscut oare harul, în întregimea lui, fiindcă ne-am împărtășit cu Trupul și Sângele lui Hristos. Sau am cunoscut doar o pregustare (sau nimic – Doamne ferește! -cum de multe ori ne împărtășim, cum spunem în Rugăciune, “nedeslușind Trupul și Sângele Tău”). Și atunci ce facem? Păi revenim, și revenim, până când repetiția – nu pentru Dumnezeu, ci pentru mine – ajunge la un obicei, la o acumulare, la tot ce aduce repetiția.

Și revin la Biserica Ortodoxă, nu mai des decât o data pe zi, și o data numai într-un anume loc. De exemplu, nu se poate sluji Liturghia pe același altar de două ori în aceeași zi. Ce este acest înțeles al zilei? Pentru Dumnezeu este o dată, o dată pentru vecinicie. Vecinicia ce este? Nu este un “timp” care se desfășoară la un infinit matematic. “Vecinicia,” spunea tot Părintele Sofronie cu un zâmbet șiret, “este foarte scurta, este numai o clipa”, doar o clipa care nu sfârșește, nu are desfășurare, este vecinicul prezent.

Ce este prezentul pentru noi? Am zis prezent, dar acuma cuvântul meu este deja în trecut, iar ce am în gândul meu este în viitor; când îl spun, s-a și dus în trecut. În scurgerea aceasta a timpului nu există prezent. Din punct de vedere științific am putea zice că prezentul este o ficțiune. Dar noi nu zicem “ficțiune,” fiindcă nu-l facem mincinos pe Dumnezeu, pentru că prezentul îl trăim: dar prezentul este un fel de limită între trecut și viitor, care tot curge, curge, curge.

Vecinicia este învecinicirea acestei limite, care nu are nici un pic de timp, cum nimeni, din cei ce nu au trăit harul veciniciei încă de pe pământ, nu poate să o conceapă măcar. Noi, în cel mai bun caz, putem înțelege vecinicia printr-o capacitate “filosofică,” la care mă refer eu acuma.

Deci vecinicia este o clipă, clipă scurtă, dar să nu ne închipuim prea mult, fiindcă nici nu putem în starea noastră – numai harul singur ne-o poate dezvălui prin trăire. Dar, pentru moment, să ne oprim mintea la aceasta: pentru om, somnul unei nopți închipuie moartea; iar ziua ce se încheie cu noaptea – chipul întregii vieți; iar întreaga viață este chipul veciniciei. Așadar o zi este chipul întregii vecinicii, chipul “zilei celei neinserate”.

Limitați-vă gândurile la ziua de astăzi, e destul trezvia aceasta – “Astăzi de veți auzi glasul Domnului…”. Și acel astăzi devine un fel de vecinicie; nașterea zilei, moartea zilei, o ciclicitate caracteristică experienței vieții noastre de la naștere până la moarte. Și deci ziua reprezintă în viața pământească a omului un fel de “vecinicie.” Și Biserica spune: E un nonsens să te împărtășești de doua ori cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu nu ai nevoie să insiști niciodată: o data – și pe veci! Dar care veci? Ei uite, trăim un fel de “vecinicie” în douăzeci și patru de ore.

Dar acuma merg mai departe. Dacă “nu mai des de o dată pe zi,” înseamnă că împărtășania se poate primi în fiecare zi. Și Sfântul Vasile, dar și alți mulți sfinți spuneau că creștinii ar vrea să se împărtășească zilnic, ca să începem fiecare zi cu Dumnezeu, fiecare “vecinicie” s-o sfințim cu Dumnezeu.

Împărtășindu-ne cu Dumnezeu, avem acum puterea de a continua, de a trăi poate chiar ceea ce cerem în Liturghie, “ziua întreagă, desăvârșită, sfântă, fără de păcat.” Fără Dumnezeu nimic nu se poate face; că și Mântuitorul a spus: “Rămâneți în Mine, ca altoiul în viță, că fără de Mine nu puteți face nimic” – ca și cum ai tăia o cracă dintr-un trunchi, și se veștejește. Și aș zice că, într-o anume măsură, o zi fără împărtășanie este o zi în care ne vestejim duhovnicește.

Dar povestea noastră nu s-a oprit aicea. Experiența Bisericii este că nu toți au intensitatea și râvna Apostolilor care au cunoscut pe Hristos; și atuncea a intervenit, prin înțelepciunea, prin înțelepțirea omului dată de către Duhul Sfânt, și practica aceasta a abținerii. De exemplu: “Cu cine ești, omule, cu Dumnezeu sau cu satana? Dacă nu cu Dumnezeu, atunci rămâi fără Dumnezeu și gustă și vezi. Iți place? Vrei asta? Că Dumnezeu nu forțează nimica. Și aicea intervine noțiunea adevărat creștină de pedeapsa.

Pedeapsa înseamnă “educare de copii” (pes în grecește înseamnă “copil). Dumnezeu prin pedeapsa ne învață. Cum ne învață? Dacă noi ne tragem de la Dumnezeu, Dumnezeu nu ne trage către El, ci zice: “Bine, încearcă, gustă.” L-a oprit oare Dumnezeu pe Adam să mănânce din pomul acela? Fructul nu a fost oprit. Noi când zicem “oprit,” să băgăm de seamă ce zicem, să înțelegem ce zicem prin “rodul oprit.” Pericolul este că nu era “oprit,” nu l-a oprit Dumnezeu, ci a zis numai: “Adame..,” și asa mai departe. Acuma, vrei sau nu vrei? Dacă Adam “nu a vrut,” Dumnezeu i-a dat voie, dar mai târziu l-a cercetat; în cuvintele lui Dumnezeu, “Adame, unde ești?”, este un fel de a zice: “Te bucuri de asta? Nu ți-am spus Eu ca o să fie moarte dacă o să mănânci din asta? Ți s-au deschis ochii, cum ți-a spus șarpele? Asta era ce voiai să vezi? Să te vezi gol și să te rușinezi? Te rușinai tu înainte să mănânci din rodul acesta? Goliciunea pe care Eu ți-am dat-o avea vreo rușine în ea? Nu te acoperea harul cu lumina lui? Te bucuri de ce ești acuma?”

Adam nu a înțeles graiul lui Dumnezeu și a dus păcatul mai departe. În loc să zica “Am greșit, Doamne, într-adevăr nu voiam,” a dat vina pe Dumnezeu. “Păi, femeia pe care Tu mi-ai dat-o.” Și Dumnezeu iarăși l-a lăsat, și S-a întors către femeie: “Hai să-mi iau răspunderea asupra Mea, poate că el Mă vede pe Mine vinovat, pe Mine, Dumnezeu. Bun, îmi iau răspunderea, vorbesc cu Eva: Tu ce ai făcut?” Și Eva răspunde în același duh. Și atuncea ce se întâmplă? Pedeapsa, educația: Adam trebuia să guste din moarte și, gustând din moarte și din durerile ei, poate cândva avea să strige: “Miluiește-mă, Dumnezeule, greșit-am, nelegiuit-am înaintea Ta,” cum spunem în Canonul Sfântului Andrei. Și strigătul acesta al Proorocilor, “Pleacă cerurile și Te pogoară, Doamne, că fără Tine nu ne mântuim!” Și “a plecat cerurile,” și S-a pogorât, și a preluat creația Lui, reînnoirea omului. Dar vedeți că Dumnezeu nu oprește, ci lasă, și ăsta-i pericolul cu Dumnezeu. Și asta se întâmplă și cu noi.

Păgânii, fiind întorși dintr-un întuneric al păgânătății, au simțit harul puterii vieții celei noi, au putut să trăiască această nouă râvnă a dragostei lui Hristos, oarecum ca Sfântul Pavel (deși el nu era păgân). Ceea ce era lumina în Vechiul Testament, în Lumina lui Hristos s-a făcut întunerec; iar acuma, lumina în care marele Ilie a ucis opt sute de proroci ai lui Baal, făcându-se întuneric, cu aceeași râvnă mergea acest Pavel, “ca un al doilea Ilie,” să distrugă de pe fața pământului “secta asta care îndumnezeiește pe un om oarecare.”

Deci pentru râvna asta, bună în sine, chiar dacă prost întrebuințată, Hristos Dumnezeu, știind ce era bun în inima lui Pavel, vine și i se arată în Lumină. După Lumina aceasta, Pavel orbește (fiindcă ce era lumina în Vechiul Legământ rămâne ca întuneric față de lumina Noului Legământ, față de Lumina lui Hristos); și Pavel se preschimbă, și cu câtă insuflare poate să vorbească el despre Cel pe care odinioară îl omora și II prigonea, și devine marele stâlp al Bisericii, și “Apostolul neamurilor.”

Cu timpul însă s-a introdus în viața și experiența Bisericii o anume “polaritate” între ce este mântuitor și ce este ziditor – un paradox! Mântuitor este a se împărtăși cu Hristos. Dar în unele cazuri se arata a fi mai ziditor unora să nu se împărtășească o vreme, pentru felurite motive. Și aceasta, mai ales începând cu Sfântul Constantin cel Mare, când toți membrii Imperiului Roman au trebuit să se boteze, din porunca împăratului.

Da, creștinismul devenise religia noului Imperiu, dar dacă nu toți deveniseră creștini din convingere, nici conștiința lor nu era la înălțimea creștinismului originar. Și totuși, a început o perioada lungă în care Hristos avea să “împărățească cu sfinții Lui,” cel puțin în măsura în care Biserica a împărtășit lumii, prin sfinții ei, viziunea ei dogmatica, teologia ei, canoanele, ca un fel de norma etica a societății creștine. Creștine – dar numai într-o oarecare măsură, că aceste norme, aceste “valori,” formal acceptate de “toată lumea,” au suferit mult amestec cu ipocriziile și vicleniile unei omeniri, care în realitate niciodată nu a primit pe Hristos. Mircea Eliade zicea că două mii de ani nu au fost destul omenirii ca să înțeleagă mesajul lui Hristos.

În această “împărăție” a lui Hristos pe pământ cu sfinții Lui, care au dat canoanele și normele, felul de a fi, etosul și etica morală, omul nu a știut să trăiască niciodată lucrul acesta, așa cum Adam nu a știut să trăiască în Rai; și, în loc să se apropie de Dumnezeu, omul s-a înstrăinat, “i s-a urât cu binele,” cum zicem noi. Totul era așa ușor, biserici la doi pași una de alta, preoți câți vrei, cu duiumul, te puteai împărtăși orișiunde, orișicând și în fiecare zi: Raiul pe pământ! Ei, nu a fost să fie așa, fiindcă omul nu a știut să-și trăiască Raiul, și atunci Biserica a recunoscut nevoia de a îndepărta puțin împărtășania, de a introduce un “pelerinaj,” un post, și asta ca omul să vină la împărtășanie cu o conștiință ascuțită cât de cât, să simtă “pe pielea lui” ca este ceva important.

Căci ce vedem noi? Pai pe popa, care are o linguriță cu o bucățică de pâine și un pic de vin. Cum zicea un preot care întreba pe parohieni; “Știți cu ce vă împărtășiți? Știți ce este împărtășania?” “Apăi cuminecatură, Dom’ Părinte.” “Și cuminecatura ce este?” “Apăi împărtășanie, Dom’ Părinte.” Și nu o mai scotea la capăt. Și așa, am ajuns într-o situație în care omul nu mai are nici o noțiune despre cele sfinte; nici că un păcat este un păcat, și nu cunoaște “nici gustul harului.” Și atunci de unde să începi? Păi începi punând câteva stavile, înfricoșând puțin pe om, și aici trebuie multă băgare de seamă, ce fel de înfricoșare, nu ca să-l alungi pe om de la Biserică, dar ca să-i trezești o oarecare conștiință, să-l încreștinezi puțin câte puțin și să-l aduci la împărtășanie, la lucrul cel mântuitor, mai des.

Așadar se întamplă că neîmpărtășania poate fi în unele condiții – cum am spus mai sus – mai ziditoare. Acuma, acele vremuri au trecut, modernismul a ucis Biserica, și acum ne vedem în aceasta epocă postmodernă. Iar dacă vă gândiți la cuvântul acesta, este un cuvânt vădit eshatologic; pentru ca modernul nu are o epoca oarecare. “Modo” pe latină înseamnă “astăzi.” Deci suntem în “post-astăzi,” suntem în ziua de “mâine” deja, și viața tragica pe care, într-un anume sens, am simțit-o mai mult noi, pribegii în străinătate, în sensul că, acolo, nu mai aveam biserici ortodoxe, acolo eram străini în pământ străin, între neamuri străine, cu legi străine, totul era străin.

Și acolo, dacă am tânjit către Biserică, apoi tânjirea era vie, și era simțul morții în noi, și de aceea s-au făcut multe înnoiri, ca și pentru Israil în pribegiile lor babiloniene. S-au înnoit și ei într-o oarecare măsură, dar vreau să zic că acuma vine și aici (a venit, prin comunism, o urgie peste neamul acesta) și peste tot neamul ortodox, vine urgia “Noului Veac,” New Age, postmodernismul, sau cum vreți să-i spuneți, pe care l-am trăit noi deja în Apus, și se nimicește viața Bisericii, se reintroduce vechiul duh al păgânismului până la capăt.

În America, de mult, de zeci de ani, există înregistrate biserici sataniste: asta-i numele lor, și gata, sunt înregistrate în lege, și fac acolo ce fac. Vreau să zic că s-a terminat cu epoca aceea “ușoară;” acum din ce în ce mai mult este cernerea, și tare mi-e teama că o să vedeți și voi, dragi studenți, în zilele acestea… cine știe?

Deja, spune Preasfințitul, unii oameni – probabil botezați creștini ortodocși – nu se supun Bisericii, chiar dintre profesori. Asta este, ca să zic așa, normal pentru zilele noastre. Pregătiți-vă pentru acestea, și pentru mai rău. Cernerea este: “Vrei, Adame, sau nu vrei? Dacă vrei, ești cu Mine; dacă nu, ți-am spus.”

Cuvântul din Apocalipsa, “De acum, cel ce nedreptățește mai nedreptățească, cel ce spurca mai spurce, cel drept mai lucreze dreptatea și cel sfânt mai sfințească-se” arată că acum e un fel de “a face ce vrei”. Și aicea, iarăși zic, este pericolul pentru om de a se prăpădi. Dar în prăpădul acesta pe care-l trăim pe pământ se poate naște și conștiința (care a început poate mai ales în pribegie) unei nevoi mai mari de împărtășanie mai des. Și îmi închipui că va fi simțită nevoia aceasta din ce în ce mai mult și în România, și în Grecia, și aceasta unde Ortodoxia a fost prigonită ca la noi, celelalte țări de sub comunism, unde, având îndărătul nostru o inerție de doua mii de ani de istorie, greu se schimbă lucrurile.

În Apus, unde eram ca niște crăci tăiate din trunchi – cu craca poți să faci cum vrei, dar cu trunchiul este mai greu – dar vreau să zic că acolo imediat am resimțit nevoia de mai mare apropiere de Sfânta Împărtășanie. Aicea este încă lucrarea Bisericii Ortodoxe care ne mai ține. Și vă spun încă un lucru: sectarii și catolicii (greco-sau romano), românii botezați în orice secte, nici nu-și dau seama în ce măsură trăiesc și ei din sângele Ortodoxiei, din duhul, din aerul ortodox pe care-l respira.

Un pastor protestant Elvețian a venit de două ori în vacanță în România, și așa de mult a îndrăgit țara aceasta și Biserica Ortodoxă, încât pe cei doi copii ai lui i-a botezat ortodox la noi în țară, deși el și soția lui au rămas protestanți – că îmi închipui că nu voiau să facă scandal în biserica lor (nu știu exact, dar cam asta este problema clasica a lor). Și el zicea entuziasmat că în România parcă și natura este altfel simțită, și m-am bucurat să aud asta, că eu știu ca așa este. Asta se exprima în teologie în niște “formule” pe care le învățați. Dar uite că “formula” a izvorât dintr-o experiență trăită concret de cineva care a văzut că natura este sfințită.

Cum să nu fie sfințită, când în toată România sunt biserici ortodoxe de mai mult sau mai puțin de doua mii de ani – nu știu ce se întâmpla în Transilvania pe vremea lui Bukow – dar de vreo două mii de ani se tot sfințește apa la Bobotează, și se sfințește toată firea cu apă sfințită, și oamenii se împărtășesc, cât de cât. Și sectele care trăiesc aici la noi nici nu-și dau seama cât trăiesc din aer ortodox.

În Apus, unde acest “aer” nu există, sub presiunea modernității, duhovnicia apuseană din ce în ce mai mult dă faliment, și din ce în ce mai mulți dintre credincioșii apuseni se întorc către Ortodoxie. Ortodoxia, să știți, este mult mai apreciata în Apus decât aici, în țara noastră -bineînțeles, în cercurile capabile sa aprecieze. Nu vorbesc de lumea afaceriștilor etc, dar cei ce apreciază cât de cât duhul, poate nu devin ei înșiși ortodocși (ca și pastorul acela protestant, care nu a devenit ortodox), dar au un drag de Ortodoxie și o cinstire, pe care rar o găsești într-un ortodox în locul de baștină. Și aicea este un moment paradoxal: suntem în situația Evreilor de pe vremea lui Hristos, în care noi suntem pe poziția de a ne pierde moștenirea, spre profitul străinilor sau păgânilor. Adică păgânii L-au primit și iubit pe Hristos, și neamul Lui l-a lepădat. Și de aicea mai mult nevoia unei împărtășiri, pentru ca, pur și simplu, să putem supraviețui.

Știu că sunt oameni care se împărtășesc zilnic. Și chiar și Părintele Sofronie, când îl întrebau oamenii: “Ce sunteți voi, călugării, ce faceți? Ce vreți voi, de ce deveniți călugări?”, Părintele Sofronie le spunea, le explica în cuvinte ca acestea: “Noi am vrea, dacă am putea, să începem fiecare zi cu Sfânta Liturghie.” Dar cum știți, Înalt Preasfințite, la noi o Sfântă Liturghie nu înseamnă doar o slujba la care zicem “Amin,” “Doamne miluiește!” La noi toți se împărtășeau, în principiu, la fiecare Liturghie. Aveam Liturghia de trei ori pe săptămână, de trei ori ne împărtășeam; aveam de patru ori, mai toți se împărtășeau de patru ori. Nu puteam mai des, dar dacă ar fi fost zilnic, ne-am fi împărtășit ca în Săptămâna Luminată, când toți ne împărtășim zilnic (în afara de Luni, fiindcă ne-am luat noi un canon ca numai Lunea să nu ne împărtășim, fiindcă în noaptea de Paști mâncam o bucățică de carne, fie ea și “simbolică,” una pe an, și atunci, fiindcă am mâncat carne, nu se împărtășește decât preotul care slujește).

Dar am simțit o nevoie din ce în ce mai mare de împărtășanie, și cred ca o sa vina și aicea, o să se resimtă o nevoie din ce în ce mai mare pentru împărtășanie des, dar intre timp subzista aceste două tendințe care dau două școli diferite.

Acuma nu vorbesc de vrednicie și nevrednicie, fiindcă toți suntem nevrednici; este vorba de o calitate de nevrednicie, care face că pentru unii este mântuitor și ziditor sa se împărtășească mai des, sau chiar zilnic. Pentru alții este mai ziditor să se abțină, poate ca să întărească lucrarea – simțul pocăinței. Așa cum se cântă într-un Tropar din această săptămână a Postului Paștilor – “Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită, dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa;” deci să stârnească un pic de râvnă, de dor, de “dureri mântuitoare.” Dar, până la urmă, îmi închipui că o să rămână nevoi diferite.

Și, în concluzia acestei teme, aș zice că trebuie să fie așa: duhovnicul să fie cel ce hotărăște în cazul fiecărui suflet. Fiecare om, fiecare suflet are nevoie de altceva. Și, as zice, nu numai omul ca individ, dar poate și ca loc – cine știe dacă bietul Ardeal, care a cunoscut atâta prigonire de la 1700, și pe Bukow, și altele, nu are nevoie de împărtășire mai des. Și cine știe care-i situația în Moldova! De ce Părintele Cleopa este în Moldova și Părintele Ioan este în Ardeal?

Sunt lucruri pe care nici nu-i nevoie să le scotocim prea mult, ci doar, fiecare dintre noi să ne socotim înaintea lui Dumnezeu, pentru spovedania noastră, și să ne socotim cu Dumnezeu prin duhovnicul pe care-l avem, și să vedem cum ne rânduiește Dumnezeu mântuirea noastră.

În rest, atitudinea cea mai sănătoasă este să lăsăm la discreția duhovnicilor, și să știm că sunt mai multe căi, și mai multe tipuri de duhovnicie care corespund diferitelor tipuri de oameni, și că noi toți formăm o singură Biserică.

Sfântul Apostol Pavel spune: “Cel ce mănâncă să nu defaime pe cel ce nu mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă, pentru că Dumnezeu l-a primit, căci și unul și altul mulțumește lui Dumnezeu;” deci amândoi sunt pe calea cea buna.

Acum mi s-a limpezit și un alt gând în legătură cu Sfânta Împărtășanie. Anume, că teologic ar fi poate mai drept să zicem “împărtășanie des” decât “împărtășanie deasă.” Pentru că “des” se referă la viața noastră practică, o viață compusă din ciclicități (zile și nopți, toamne și primăveri etc); dar chiar această viață, cândva, se va trăi ca o singură “zi,” o singură clipă (de pildă, la Judecata de Apoi). În schimb împărtășania, ca tot actul dumnezeiesc, este prin însăși esența ei – o data pentru totdeauna.

Alt gând pe care l-aș împărtăși fără zăbavă este că niciodată, în legătură cu nici un subiect, nu trebuie să uităm contextul deplin din care face parte elementul pe care îl gândim. În cele de mai sus, m-am nevoit să răspund cât de strict la însăși întrebarea pusă; însă nu trebuie uitat tot restul contextului vieții mântuirii în Biserică: rugăciunea, postul, mult-discutata “pregătire,” pocăința, sufletul, vecinicia, Dumnezeu. Cugetul Bisericii este. “întreagă-cugetare,” ; “întreagă” – și în sensul de “sănătoasă” (“întreg la minte”), și în sensul de integritate a viziunii. Fără aceasta, riscăm să ne împărțim în diferite tabere, “mâiniștii” sau “picioriștii,” uitând că este vorba de întregul trup, unde nici mâna, nici piciorul nu pot fi disprețuite. Riscăm să uitam că ce este important, în final, este că toți să ne întâlnim “la Poarta Raiului,” cum ne zicea Părintele Cleopa.

Articol preluat de pe: http://calindragan.wordpress.com/

Depărtarea de Euharistie din motiv de ,,nevrednicie" primejduiește împărtășirea cu Hristos în veșnicie!

2010-05-29T11:30:00.008+03:00

În predicile sale părintele Ioan accentua necesitatea desei împărtășiri după practica Bisericii vechi, insistând pe valoarea unică a Sfintei Euharistii în dobândire sfințeniei, și pe ipocrizia pretextului avansat, chipurile din ,,smerenie”, de cei ce refuzau să se împărtășească mai des pentru că n-ar fi ,,pregătiți”' sau ,,vrednici”. Acestora el le răspundea astfel:

,,Această idee poate uneori ieși dintr-o smerenie autentică, și atunci ea nu va vătăma, desigur, unirea unor asemenea suflete cu Hristos, așa cum aceasta n-a fost vătămată de smerita judecată a lui Petru care I-a spus lui Hristos: ,,Ieși de la mine, căci sunt om păcătos" (Luca 5, 8). Însă trebuie să luăm aminte ca nu cumva sub acoperământul smereniei să se ascundă de fapt răceala noastră față de credință și neînclinarea noastră de a ne schimba viața. Dacă nu ești pregătit, nu fi zăbavnic în a te pregăti. Dacă ești nevrednic, nimeni nu este vrednic de împărtășirea cu Cel Atotsfânt, fiindcă nimeni nu este fără de păcat. Însă ți s-a dat prilejul de a crede, de a te căi, a te schimba, a fi iertat și a nădăjdui în bunăvoința Mântuitorului celor păcătoși și a Căutătorului celor pierduți. Spui că ești nevrednic. Zadarnic însă iei asupra ta răspunderea altuia: a da sau a nu da Tainele e datoria săvârșitorului nu a primitorului Tainelor. Poate ești nevrednic, dar oare vrei să rămâi nevrednic? Dacă rămâi din nepăsare nevrednic de împărtășirea cu Hristos în această viață, nu te expui primejdiei vădite de a rămâne nevrednic de împărtășirea cu El și în viața viitoare? Și dacă te temi de nevrednicia ta, cum se și cade, și vrei să scapi de ea, vei face aceasta depărtându-te de Hristos, de harul Său, de viața Lui? Nu e mai bine, nu e mai drept, să-ți îndrepți nevrednicia cât mai mult cu putință și să te apropii de Hristos în Sfintele Taine ca să primești de la El tărie pentru o îndreptare mai desăvârșită, și izbândă în a bineplăcea lui Dumnezeu? Trăiește, creștine, așa ca să primești recunoaștere de la Iisus Hristos în fiecare zi, fiindcă cel ce nu merită să-L primească zilnic, acela nu e vrednic să-L primească nici o dată pe an. Domnul gătește cu mărinimie Ospățul Său în Biserica Sa cea sfântă și ne chemă la Cina Sa, iar nouă ar trebui să ne fie rușine să răspundem chemării Lui cu nerecunoștință: ,,Mă rog să mă ierți" (Luca 14, 18). Trebuie să ne fie teamă de osânda: ,,Nunta e gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici" (Matei 22, 8). De aceea, fiecare să se ridice să ia parte cât mai des cu putință la Ospățul Domnului cu frică pentru nevrednicia lui, dar cu credință în har și milă, cu dragoste din inimă pentru Preadulcele Iisus al Cărui Trup și Sânge sunt Pâinea cea adevărată.”

Sfântul Ioan de Kronștadt, Liturghia - cerul pe pământ

Desprinderea de Euharistie înseamnă îndepărtarea de Izvorul vieții

2010-05-27T18:10:00.000+03:00

Pentru părintele Ioan, Sfintele Taine au fost până la moarte adevărata și singura hrană zilnică nu numai a sufletului, ci și a trupului; erau zile întregi, mai ales când era bolnav, când nu gusta nimic altceva. Dar părintele Ioan era conștient de valoarea unică a Împărtășirii nu numai pentru persoanele credincioșilor luate în parte, ci și de semnificația ei comunitară, de act liturgic și pascal prin care se zidește Biserica în calitate de trup al lui Hristos și anticipare a ospățului eshatologica Împărăției veșnice a lui Dumnezeu – patria adevărată a umanității. Cu timp și fără timp el s-a străduit să retrezească în popor conștiința indispensabilității participării cât mai frecvente la viața sacramental-euharistică a Bisericii pentru o adevărată viață creștinească. Desprinderea de Euharistia Bisericii echivalează cu îndepărtarea de Izvorul vieții harice dumnezeiești: ,,Sărmani oameni – obișnuia să spună – dacă ați ști voi de ce comoară mare, de ce dar vă lipsiți ținându-vă departe de Sfântul Potir! De ce ajutor de-viață-făcător în neputințele voastre, în nevoile voastre sufletești! Iată de ce nu este viață adevărată între creștinii ortodocși, după Duhul lui Hristos. Iată de ce împotriva voastră s-a întrarmat toată firea, toate stihiile, aerul, apa, focul, moartea, pedepsind în tot chipul pe cei ce s-au lepădat de Izvorul vieții!” ,,Bieți sărmani, nenorociți oameni! De ce vă lipsiți voi sub pretexte zadarnice ale grijilor lumești! Zici: ,Eu sunt păcătos, nevrednic!' Căiește-te! Aici e curăția, aici e Fiul lui Dumnezeu Care a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși, iar nu pe cei drepți! Zici: ,Sunt ocupat, n-am timp'. Șase zile lucrează și fă în ele toate lucrurile tale, însă măcar o zi pe săptămână, a șaptea, dă-o Domnului tău! Dați Cezarului ce e al Cezarului, și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu! Curățiți-vă și cunoașteți adevărul!”

Sfântul Ioan de Kronștadt, Liturghia – Cerul pe pământ

Împărtășirea cu Dumnezeieștile Taine - minunea cea mai mare a lui Hristos

2010-05-27T13:39:00.004+03:00

,,Prețuiește după vrednicie cea mai mare minune a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, cea care se vădește în împărtășirea cu Dumnezeieștile Sale Taine. Ce fel de minune este aceasta? Cea care dă pace și înzdrăvenire inimii celei mortificate de păcat, minunea care se arată după o deasă împărtășire , primită după ce ai trăit un timp în neliniște și moarte spirituală. Să nu reduci împărtășania la o deprindere oarecare, la ceva obișnuit și fără importanță. Dacă vei gândi așa, dacă vei înclina către o asemenea concepție, îți vei atrage mânia lui Dumnezeu și nu vei mai simți după cuminecare că ai gustat pace și viață. Purtând o vie recunoștință, pornită din adâncul inimii, acestor daruri dătătoare de viață, vei dobândi de la Domnul viață, iar credința îți va spori mereu și mereu. Spaimele și neliniștile vin din necredință. După ceea ce simți în timp ce primești Sfânta Împărtășanie, poți fi sigur că necredința te face să rămâi departe de acea viață care îți stă înainte în Sfântul Potir. Caută să nu le iei în considerație. O credință! Tu însăți ești minunea noastră, mântuirea noastră! ,Credința ta te-a mântuit' (Marcu 5, 34). Credința vie în adevărul lui Dumnezeu ne face întotdeauna de la Domnul în pace...”

Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos

Păcatele care opresc de la Sfânta Împărtășanie si canonisirea lor după Sfintele Canoane

2010-05-21T16:11:00.002+03:00

(Molitfelnicul Mare de Chisinău, ed.1820, pag.501-527.)

1.Fermecătorii sau vrăjitorii, 20 de ani să nu se împărtăsească.

2.Cei care se duc la fermecători, 6 ani să nu se împărtăsească.

3.Cei care dau în cărti, care dau cu bobii, care ghicesc în cafea, care dau cu ghiocul, care descântă si cei care se duc la ei; cei care poartă talismane, mărtisoare, buruieni descântate sau altceva de acest fel; cei care pun semne la copii si la vite să nu se deoache, 6 ani să nu se împărtăsească.(Canonul 61 Trulan.)

4.Cine cheamă vrăjitori sau fermecători pentru a face rău altora, ca un ucigas se socoteste si 20 de ani să nu se împărtăsească.(Canonul 72 al Sfântului Vasile cel Mare.68.)

5.Preacurvarii (Cei căsătoriti, desfrânând cu persoane străine căsătorite se numesc preacurvari.) , homosexualii (Homosexuali se numesc aceia care desfrânează anal bărbat cu bărbat sau bărbatul cu sotia lui desfrânând in chipul arătat mai sus.), cei care se împreună cu dobitoacele, cei ce se împreună cu femeile lor peste fire (împreunarea peste fire este atunci când bărbatul sau o femeie îsi fac demonica plăcere sarutându-se unde nu trebuie.), 15 ani să nu se împărtăsească.

6.Curvarii (Curvie se cheamă atunci când doi necăsătoriti sau văduvi desfrânează.), sapte ani să nu se împărtăsească.

7.Cine va curvi cu sora lui de un tată si de o mamă, 20 de ani să nu se împărtăsească.

8.Cine va curvi cu nora sau cu mama soacrei, 11 ani să nu se împărtăsească.

9.Cine va curvi cu cumnata lui sau cu vara primară, 10 ani să nu se împărtăsească.

10.Cine va curvi cu a doua vară, 9 ani să nu se împărtăsească.

11.Cine va curvi cu nasa care 1-a botezat, 20 de ani să nu se împărtăsească.

12.Cine va curvi cu cumătra, adică cu mama nasei care a botezat, cine va curvi cu două surori sau, femeia, cu doi frati, 11 ani să nu se împărtăsească.

13.Cine va curvi cu mama vitregă si cine a desvirginat o fecioară mai mică de 12 ani, acela 12 ani să nu se împărtăsească.

14.Cel ce a curvit cu femeia sa peste fire(împreunarea peste fire este atunci când bărbatul sau o femeie îsi fac demonica plăcere sarutându-se unde nu trebuie.), să nu se împărtăsească 15 ani; la fel si femeia se canoniseste dacă a fost cu voia ei; iar dacă a fost silită (adică fară voia ei), 6 ani să nu se împărtăsească.

15.Cel ce s-a căsătorit a doua oară, 1 an să nu se împărtăsească.

16.Cel ce s-a căsătorit a treia oară, 10 ani să nu se împărtăsească; iar de are copii si are sub 40 de ani, 5 ani să nu se împărtăsească. Dacă a trecut de 40 de ani si are copii, să nu i se mai îngăduie a treia căsătorie.

17.A patra căsătorie nu este îngăduită; iar dacă cineva a încheiat-o, acea căsătorie să se desfacă si 8 ani să nu se împărtăsească.

18.Dacă se va împreuna cineva înainte de cununia religioasă, 1 an să nu se împărtăsească.

19.Dacă cineva va curvi cu mama logodnicei lui sau cu o altă rudă a ei, acea căsătorie se opreste.

20.Cel ce a facut malahie (Onania), 40 de zile să mănânce hrană uscată si să facă câte o sută de mătănii pe zi, si cu mare căintă în suflet hotărându-se de a nu mai gresi; se poate împărtăsi cu Sfintele Taine. Dacă nu îndeplineste canonul arătat mai sus, 1 an să nu se împărtăsească.

21.Femeia fiind în timpul periodului, adică în zilele necurătiei ei, să nu se împreune cu bărbatul si nici în biserică nu poate să intre, însă ia anaforă si aghiazmă, ori să sărute sfintele icoane, mai înainte de opt zile, adică mai înainte de a fi trecut periodul ei. Dacă femeia, după opt zile nu s-a facut bine, atunci mai prelungeste timpul până s-a facut deplin sănătoasă. In duminici si sărbători, miercuri si vineri si în cele patru sfînte posturi de peste an, sotul ei si sotia să se păstreze în curătie ( Pentru duminici si sărbători sotul si sotia să nu aibă împreunare de vineri orele 24 si până duminică orele 17. Cei căsătoriti dorind să se împărtăsească la praznice, sărbători duminica, sau în oricare alt timp să aibă 7 zile. fără împreunare înainte si trei zile după împărtăsanie. Cei tineri. însă, de curând căsătoriti, pot să se împărtăsească cu trei zile de curătie mai înainte de a se împărtăsi, si o zi după aceea.).

22.Cei care fac malahie unul cu altul sau femeie cu femeie, 80 de zile să se canonisească mâncând hrană uscată în toate zilele si facând câte o sută de mătănii pe zi. De nu va împlini acest canon, 2 ani să nu se împărtăsească si să facă câte o sută de mătănii pe zi.

23.Cel ce a ucis de bunăvoie, 20 de ani să nu se împărtăsească.

24.Cel ce a ucis fară voia lui (din greseală), 10 ani să nu se împărtăsească.

25.Cel ce a ucis în război sau apărându-se de tâlhari, 3 ani să nu se împărtăsească.

26.Cel ce de bunăvoia lui s-a lepădat de Hristos si revine, la sfârsitul vietii lui să se împărtăsească.

27.Cel ce din cauza chinurilor s-a lepădat de Hristos, 8 ani să nu se împărtăsească.

28.Cel ce a furat si singur a spus fapta sa, după ce va înapoia cele furate, 1 an să nu se împărtăsească; iar dacă a fost descoperit de altii, 2 ani să nu se împârtăsească si să înapoieze cele furate sau costul lor, dacă nu le mai are.

29.Jefuitorii de morminte, 10 ani să nu se împărtăsească.

30.Furtul de cele sfinte, fie din biserică sau din altă parte, 15 ani să nu se împărtăsească.

31.Călcătorii de jurământ, ca si cei care au jurat strâmb, 10 ani să nu se împărtăsească.

32.Cei ce joacă în horă, cad sub afurisenie (Afurisenie înseamnă despărtire si lepădare de la Biserica Ortodoxă).

33.De se va căsători un bărbat cu o femeie evreică sau o femeie ortodoxă cu un bărbat evreu sau cu bărbat eretic, sau bărbatul ortodox cu femeie eretică, acea căsătorie să se desfacă; dar dacă iudeul sau ereticul primeste credinta ortodoxă, atunci căsătoria să rămână încheiată.

34.De va muri pruncul nebotezat din neglijenta părintilor, acestia 3 ani să nu se împărtăsească si să facă câte o sută de mătănii pe zi.

35.Femeia care si-a omorât pruncul fară să vrea, în timpul somnului, 7 ani să nu se împărtăsească.

36.Femeile care îsi omoară pruncii în pântece, care avortează sau fac raclaj, 10 ani să nu se împărtăsească, iar dacă se feresc să nu facă copii, 1 an să nu se împărtăsească.

37.Femeia care pierde pruncul fară voia ei, 1 an să nu se împărtăsească.

38.Cel ce ocărăste sau batjocoreste pe cineva, trei zile să se afurisească si să mănânce numai pâine cu apă. pentru că: " ... cel ce va zice fratelui meu nebun, vinovat este de gheena focului " (Matei XIII, 12).

39.De va avea cineva vrajbă asupra altuia si unul dintre ei moare fară ca ei să se fi împăcat, cel rămas în viată se opreste de la Sfânta Impărtasanie 1 an, si timp de 40 de zile va merge la mormântul celui mort si-si va cere iertare cu lacrimi de durere, si va face câte 50 de mătănii pe zi.

40.Dacă va ocărî si va batjocori cineva pe părintii săi, cu greu canon să se canonisească, iar dacă îi va bate, pe unul ca acela numai arhiereul, iar la mare nevoie si preotul, poate a-l dezlega de acel mare păcat si numai după ce si-a împlinit canonul ce i-a fost dat si numai după ce si părintii lui iarăsi 1-au primit si 1-au iertat.

41.Părintii care îsi neîndreptătesc copii, pe unii iubindu-i iar pe altii defâimându-i, desi ei sunt cu bună cuviintă, si nu le impart drept zestrea ce li se cuvine, dacă nu se vor îndrepta să fie lipsiti de Sfânta împărtăsanie si lepădati de Biserică, adică să se afurisească.

42.Acela care ar ocărî, ar bârfi, ar necinsti sau ar bate pe vreun preot, chiar dacă ar fi preotul vinovat, unul ca acela va fi dat anatemei si lepădat de la Biserică ca unul ce s-a îndepărtat de Sfânta Treime si la un loc cu Iuda va fi partea lui si 2 ani să nu se împărtăsească, chiar de 1-ar lerta preotul, căci zice Scriptura: "Pe mai marele poporului tău să nu-1 vorbesti de rău".

43.Cel învrăjbit cu cineva, mai înainte de a se împăca, nu poate intra în biserică si nici să trimită prinos si să facă câte 50 de mătănii pe zi până ce se va împăca cu cel pe care 1-a supărat, cerându-si iertare cu toată umilinta, iar dacă acela este vinovat si tot el nu vrea să se împace, vina rămâne asupra lui, iar acesta nu mai este sub canon.

44.Dacă va mânca cineva de dulce miercurea sau vinerea precum si în Postul Pastelui, 2 ani să nu se împărtăsească (Fără numai cei ce au pogorământ deoarece sunt în armată, pe santiere, în cămine etc.).

45.Dacă va intra cineva ca să se roage cu ereticii: catolicii, protestantii, adventistii, pocăitii, tudoristii, baptistii si altii de acest fel, dau dacă va mânca la praznicele lor, unul ca acela să se afurisească si dacă nu.se va căi să se taie cu totul de la Biserica lui Hristos, ca unul ce a căzut din har.

46.Dacă va lucra cineva în duminici sau în sărbători, să se afurisească, fară numai dacă va face aceasta fară voia lui.

47.Acela care nu merge la Sfânta Liturghie trei duminici la rând, să se afurisească, fară numai dacă este greu bolnav, încât să nu poată iesi din casă.

48.Dacă a stiut cineva despre altul că păcătuieste si nu 1-a oprit, cu toate că putea să-1 oprească, unul ca acela să se canonisească, la fel cu acela care a săvârsit păcatul.

49.Dacă cineva se împodobeste ca să facă sminteală si se dă cu mirodenii, dacă îsi vopseste părul, unghiile, fata, sprâncenele si buzele, să se afurisească (Canonul 103 Trulan).

50.Sinucigasului nu i se face prohodire (înmormântare cu preot) si nici în cimitir nu se îngroapă; aceasta însă numai dacă n-a fost inconstient (nebun) când s-a sinucis.

51.Dacă cineva ar vrea să intre în cler, dar a căzut în vreunul din păcatele prevăzute mai sus la punctele: 1 până la 19 inclusiv, de la 23 si până la 27 inclusiv, acela nu se mai poate face preot.

Extrase din " ÎNDRUMĂTORUL BUNULUI CRESTIN " (editia 1997) - de Arhimandrit GHERONTIE GHENOIU

Doar păcatul de moarte ne oprește de la Euharistie!

2010-05-20T09:52:00.004+03:00

„Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tainic al Său –, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare credincioşii care n-au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).”

Sf. Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos

Să primim Sfânta Impărtășanie chiar dacă ne știm păcătoși!

2010-05-19T09:46:00.000+03:00

„Nu trebuie să nu primim Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţia cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât judecându-ne nevrednici... să căutăm şi mai multe leacuri pentru rănile noastre. N-am fi, dealtfel, vrednici să primim nici împărtăşania anuală, dacă ne-am lua după unii care, în aşa chip măsoară vrednicia, sfinţenia şi meritul tainelor cereşti încât socotesc că împărtăşania nu trebuie luată decât de cei sfinţi şi nepătaţi şi nu mai degrabă pentru ca această participare să ne facă sfinţi şi curaţi. Aceştia, fără îndoială, cad într-o mare trufie decât cea de care li se pare că se feresc, fiindcă cel puţin atunci când o primesc ei se socotesc vrednici de a o primi. Cu mult însă este mai drept ca de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pe merit de Acele Sfinte Taine s-o primim ca pe un leac al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi de deşartă trufie şi stăruinţă a inimii să credem că numai o dată pe an suntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine..."''

Sfântul Ioan Casian

Euharistia - Taina unitații

2010-05-18T16:14:00.001+03:00

Sfântul Simeon al Tesalonicului, unul din cei mai mari liturgişti ai Bisericii Răsăritene, insistă şi el asupra necesităţii împărtăşirii dese. În cartea sa "Tratat asupra tututor dogmelor", el zice: "Drept aceea Tainele acestea ni le-a lăsat Iisus pentru ca să fim una cu Dumnezeu. Noi arhiereii şi preoţii adesea cu socotinţă şi cu spovedanie slujind Liturghia să ne împărtăşim cu înfricoşatele Taine; iar ceilalţi şi ei adesea prin Spovedanie, prin sfărâmarea inimii şi cucernicia sufletului să se cuminece. Şi nimeni din cei ce se tem de Domnul să nu treacă peste 40 de zile (neîmpărtăşiţi), şi dacă se vor păzi pe cât vor putea, să se apropie şi mai curând de cuminecătura lui Hristos şi dacă se va putea şi în toate duminicile, mai ales cei bătrâni şi cei bolnavi".

Cine și cât de des trebuie să se împărtășească creștinii

2010-05-17T18:24:00.000+03:00

Cine și cât de des trebuie să se împărtășească creștinii, iată ce spune părintele Euharistiei, Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Cei ce au știința gândului curată, cei cu inima curată, cei cu viața neprihănită. Cei ce sunt întru acest fel, totdeauna să se apropie. Iară cei ce nu sunt în acest fel, nici măcar o dată. Pentru ce? Pentru că-și iau lor judecata și osânda și munca și pedeapsa. Dacă după un an te vei împărtăși, socotești că sunt deajuns spre curățirea păcatelor vremea celor patruzeci de zile? Și iarăși trecând o săptămână, te vei da pe tine la cele dintâi, spune-mi? Dacă făcându-se sănătos dintr-o boală îndelungată de 40 de zile iarăși te vei da pe tine la bucatele acelea pricinuitoare de boală? Au nu ai pierdut și osteneala cea dintâi? Acestea le zic...vrând mai vârtos ca totdeauna să vă apropiați voi la cele sfinte, dar nimeni cum s-ar întâmpla să nu vie la izvorul cel duhovnicesc.''

Euharistia - punctul culminant si ratiunea de a fi a Liturghiei

2010-05-11T09:31:00.001+03:00

Sfânta Liturghie este slujba esenţială în care Biserica se înalţă în Împărăţia lui Dumnezeu prefăcând viaţa noastră în comuniune, din iubire, cu Sfânta Treime şi între noi. Euharistia este punctul culminant şi raţiunea de a fi a Sfintei Liturghii. Nicolae Cabasila îşi începe tâlcuirea Sfintei Liturghii cu afirmaţia că săvârşirea acesteia are ca obiect prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup şi sânge al Domnului în scopul sfinţirii credincioşilor prin împărtăşirea cu acestea. Întreaga rânduială a Liturghiei este o pregătire şi un urcuş continuu spre unirea euharistică cu Hristos.

În Liturghie Hristos este prezent în mod real nu numai în jertfa euharistică ci, după cum remarca Părintele Stăniloae, în multe moduri: în cuvintele Sfintei Scripturi citite în Biserică, în cuvântul de propovăduire al preotului, în rugăciunile rostite de preot, în cântările credincioşilor. Sfânta Liturghie este un ansamblu unitar în care fiecare lucrare ne face părtaşi, într-o anumită măsură, lui Hristos şi ne pregăteşte pentru unirea deplină cu El prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui.

Liturghia - împlinirea pregătirii pentru Euharistie

Sfânta Liturghie împlineşte pregătirea personală a fiecăruia şi pregătirea comunităţii pentru Euharistie fiind ultima şi cea mai importantă etapă a acestei pregătiri, o împreună înaintare a Bisericii, călăuzită de Hristos, spre recunoaşterea şi primirea Mirelui. Fiecare Liturghie este astfel o actualizare a drumului spre Emaus (Lc. 24, 13-35): Hristos vine în mijlocul nostru şi ni se dăruieşte mai întâi prin cuvintele Sale făcând să „ardă inimile în noi” (Lc. 24, 32) şi să se nască în noi credinţa care să ne ajute să-L recunoaştem şi să-L primim în Euhariştie. Înaintarea în Liturghie spre momentul suprem al cuminecării cu Trupul şi Sângele Domnului presupune o schimbare lăuntrică treptată prin primirea hranei teologice, mâncarea şi băutura Cuvântului. „De la metanoia (căinţa) personală a fiecărui credincios şi dobândirea „minţii lui Hristos” (I Cor. 2, 16) înaintăm la homonoia (acelaşi gând al) tuturor şi la metamorfoza (transfigurarea) a toate (a trupului şi a sufletului, a persoanei şi a comunităţii) şi la manifestarea în fiecare şi în toţi a tainei Cuvântului întrupat” .

Liturghia Cuvântului şi Liturghia Euharistică în unitatea lor realizează unirea cu Hristos

În afara Proscomidiei, care este o parte introductivă, Liturghia propriuzisă este formată din două părţi indisolubil legate şi cu o structură paralelă: Liturghia Cuvântului (catehumenilor) şi Liturghia Euharistică (credincioşilor). Prima are în centru hrana teologică, împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvintele Sale pe care le auzim în lecturile scripturistice şi în predică. A doua are în centru împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul întrupat adică cu însuşi Trupul şi Sângele Lui. Rugăciunile rostite de preot sau credincioşi în ambele părţi ale Liturghiei sunt mijloace prin care intrăm în legătură cu Hristos şi ne pregătim pentru împărtăşirea cu El. Liturghia Cuvântului pregăteşte şi se împlineşte în Liturghia Euharistică şi amândouă, în unitatea lor, realizează întâlnirea şi unirea cu Hristos.

Pregătirea pentru intrarea în împărăţie

Liturghia Cuvântului se deschide cu binecuvântarea mare care proclamă scopul Sfintei Liturghii ca fiind intrarea în Împărăţia Treimică a dragostei. Această intrare se poate împlini numai prin împărtăşirea cu Fiul lui Dumnezeu întrupat care a biruit moartea prin cruce.

Ectenia Mare este o rugăciune atotcuprinzătoare care îmbrăţişează întreaga lume chemându-ne să lăsăm toată grija personală şi să ne identificăm cu rugăciunea Bisericii, învăţând ierarhia creştină a valorilor.

Antifoanele ne pregătesc pentru intrarea în împărăţie arătându-ne starea în care trebuie să ne apropiem de Dumnezeu (antifonul I: „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul”) mărturisind credinţa în Fiul lui Dumnezeu care ne-a deschis calea spre împărăţie şi ne dăruieşte puterea de a intra în ea (antifonul II: „Unule Născut”). Antifonul III, Fericirile, ne pune în faţă condiţiile intrării în împărăţie.

Intrarea Mică constând în purtarea Evangheliei, icoana Cuvântului lui Dumnezeu, prin mijlocul credincioşilor şi intrarea prin uşile împărăteşti, care simbolizează uşile cerului, în altar, imagine a Împărăţiei lui Dumnezeu, aminteşte întreaga lucrare a Fiului. Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat şi a venit în lume „ca să lumineze pe tot omul care vine în lume” (In. 1,9) şi a trecut prin mijlocul oamenilor pentru a se face cunoscut şi pentru a-L face cunoscut pe Tatăl („Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut” In. 14,7) şi a-i conduce astfel, cu Sine, în împărăţie .

Consumarea euharistică a Cuvântului

Cântarea trisaghionului, după cum o arată rugăciunea corespunzătoare, uneşte îngerii şi oamenii în slăvirea lui Dumnezeu descoperindu-ne sfinţenia lui Dumnezeu şi pregătindu-ne pentru primirea Cuvântului Lui. Lecturile scripturistice plasate în contextul doxologic al trisaghionului arată „modul în care Cuvântul lui Dumnezeu ajunge în biserică venind nu pur şi simplu din trecut, ca o carte sau un canon fixat ci, mai ales, din realitatea eshatologică a împărăţiei”. Părinţii Bisericii (Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigore Teologul) subliniază că, în Liturghie, Cuvântul este consumat euharistic, ne împărtăşim de Dumnezeu prin cuvintele Sale. De aceea rugăciunea care precede Evanghelia este o adevărată epicleză pentru ca Duhul Sfânt să facă prezent Cuvântul lui Dumnezeu în mijlocul Bisericii Sale.

Locul firesc al predicii este în continuarea Evangheliei reprezentând primirea Evangheliei în unitatea Bisericii peste care odihneşte Duhul Sfânt, o parte esenţială a Liturghiei Cuvântului.

Actualizarea Cinei celei de Taină

Liturghia Euharistică este o actualizare a Cinei celei de Taină şi, implicit, a celor patru lucrări săvârşite atunci de Hristos: „a luat” (pâinea), „a mulţumit şi a binecuvântat”, „a frânt” şi „a dat” (ucenicilor). Acestor patru lucrări le corespund patru părţi ale Liturghiei: Intrarea Mare, anaforaua, frângerea, împărtăşirea.

„A luat” - Intrarea mare este centrul ritualurilor preanaforale care au ca scop pregătirea materială a altarului şi a darurilor şi pregătirea duhovnicească a slujitorilor şi a credincioşilor pentru aducerea jertfei duhovniceşti şi împărtăşire. Imnul heruvic scoate foarte bine în evidenţă acest lucru. El nu se referă strict la procesiune aşa cum în mod greşit a fost înţeles uneori prin analogie cu Liturghia darurilor mai înainte sfinţite. Heruvicul este o introducere la întreaga acţiune liturgică de la anafora la împărtăşanie. Îi învaţă pe credincioşi că ei, care vor cânta cântarea întreit sfântă a heruvimilor (Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot ..., din timpul anaforalei) trebuie să lase toată grija lumească (Sus să avem inimile) ca să-L primească (upodexomai) pe Hristos în împărtăşanie .

Sfântul Ignatie al Antiohiei arată că în Biserică trebuie să fie unire în credinţă şi dragoste. De aceea, înainte de înălţarea jertfei euharistice, această unitate se trăieşte prin două acte liturgice: sărutarea păcii şi rostirea Crezului. Credem că aşa cum, în multe biserici, s-a revenit la practica rostirii în comun a Crezului, ar fi de dorit o revenire şi la practica sărutării păcii şi între credincioşi (bărbaţi cu bărbaţi şi femei cu femei) deoarece „sărutarea aceasta uneşte sufletele unele cu altele şi îndepărtează din suflete orice vrăjmăşie”.

„A mulţumit şi a binecuvântat” - Anaforaua este o lungă rugăciune de mulţumire adresată lui Dumnezeu Tatăl prin care se aduce jertfa euharistică. În vechime protosul adunării euharistice o rostea cu voce tare, în auzul credincioşilor care se asociau numai la ecfonisul final prin răspunsul „Amin”. Termenul de anafora înseamnă ridicare, înălţare, ofrandă, jertfă.

Anaforaua îşi are izvorul în rugăciunea de mulţumire şi binecuvântare rostită de Mântuitorul în seara Cinei celei de Taină. În Biserica primară ierarhii aveau dreptul să improvizeze textul anaforalei dându-i o redactare personală, respectând însă o anumită schemă comună tuturor liturghisitorilor în ceea ce priveşte ideile exprimate. Cu timpul s-au impus anumite anaforale redactate de diferite personalităţi ale Bisericii. În Biserica Ortodoxă s-au păstrat în uz anaforalele Sfinţilor Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare.

Având structura unei cuvântări, a unei istorisiri publice despre slava lui Dumnezeu şi opera Lui, anaforaua este, mai ales în cazul Sfântului Vasile cel Mare, o adevărată sinteză a teologiei ortodoxe exprimată în formă doxologică. Ea are o structură trinitară, în cinstea Sfintei Treimi, putând identifica în cadrul ei trei părţi în care se face referire specială la lucrarea fiecărei Persoane treimice urmate de rugăciunea de mijlocire generală a Bisericii.

Anaforaua liturgică - rugăciunea centrală a Sfintei Liturghii

În cursul anaforalei se aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, se face pomenirea lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, se înaltă darurile de pâine şi vin şi se invocă Duhul Sfânt spre sfinţirea acestora. Cuvântul se uneşte astfel cu Taina, pâinea şi vinul se prefac, prin pogorârea Duhului Sfânt, în Trupul şi Sângele Domnului.

Anaforaua scoate în evidenţă faptul că actualizarea lucrării mântuitoare a lui Hristos se face prin săvârşirea Sfintei Liturghii iar primirea roadelor acestei lucrări se face prin cuminecarea celor prezenţi cu Sfintele Taine (scopul acestei slujbe): „Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi spre trezirea sufletului, spre iertare păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine iar nu spre judecată sau spre osândă” (anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur). Tot anaforaua ne descoperă şi sensul eclezial al împărtăşaniei care depăşeşte abordarea ei strict individualistă: „Iar pe noi pe toţi care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea aceluiaşi Duh Sfânt”

(anaforaua Sfântului Vasile cel Mare). Reiese clar astfel că participarea la Liturghie se împlineşte prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.

Rostirea cu voce tare a anaforalei în Biserica primară era expresia împreunei-slujiri a clerului şi poporului în Sfânta Liturghie. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că „tot poporul binecredincios, laolaltă cu ceata preoţească, în picioare şi cu mâinile ridicate aduc înfricoşătoarea Jertfă”. La Sfânta Liturghie nu pot fi spectatori pasivi. Credincioşii slujesc alături de cler şi, pentru a sluji, este nevoie ca ei să audă şi să înţeleagă rugăciunile rostite de preot în numele lor.

Începând cu sec. V-VI s-a răspândit tot mai mult obiceiul citirii în taină a anaforalei. Acest obicei nu s-a impus datorită unor motive care să ţină de esenţa Liturghiei ci din dorinţa de a câştiga timp printr-o rostire mai grăbită a anaforalei atunci când Liturghia s-a lungit ca urmare a introducerii imnelor cântate de credincioşi. Nu există nici o reglementare a autorităţii bisericeşti care să indice citirea în taină a anaforalei. Din contră, Împăratul Justinian prin Novella 137, cap. VI din 25 martie 565 interzice citirea în taină a anaforalei”. Dar măsura sa nu a putut opri răspândirea acestui obicei. S-a ajuns astfel ca rânduiala Liturghiei să ia înfăţişarea „unui serviciu dublu: de o parte unul cu caracter tainic săvârşit în tăcere de către liturghisitor în altar, iar altul exterior, perceptibil şi executat de către diacon şi popor (strană, cântăreş, cor) în văzul şi auzul tuturor. Faptul acesta a făcut ca poporul să rămână din ce în ce mai străin şi mai opac faţă de partea ce revine preotului adică tocmai de ceea ce este esenţial şi fundamental în acţiunea Liturghiei”.

În consecinţă apar şi explicări ale Liturghiei care absolutizează rolul clerului transformându-i pe credincioşi în simpli spectatori. Dezvoltarea în paralel a iconostasului şi înţelegerea greşită a acestuia ca un zid despărţitor între cler şi credincioşi care ascunde lucrarea clerului a făcut ca uneori să se ajungă la identificarea caracterului tainic al Liturghiei cu păstrarea secretului în ce priveşte ceea ce preoţii fac şi rostesc. Dar această înţelegere vine în contradicţie flagrantă cu sensul profund al cultului creştin ortodox de împreună-slujire a clerului şi credincioşilor.

Paralela făcută între iconostas; şi citirea în taină a rugăciunilor în sensul despărţirii şi ascunderii de credincioşi este greşită dovedind o neînţelegere a sensului iconostasului. Iconostasul nu ascunde ci descoperă realitatea veşnică a împărăţiei cerurilor, el nu desparte ci uneşte Biserica pământească cu cea cerească pentru că iconostasul nu este un perete despărţitor ci un suport pentru icoane. Icoana învaţă, descoperă şi uneşte de aceea iconostasul oferă toate posibilităţile unei participări depline şi conştiente în cel mai înalt grad la Liturghie. „Deplinătatea liturgică constă în prezenţa iconostasului şi în a face rugăciunile euharistice accesibile poporului. Numai în acest chip cuvântul şi icoana îşi vor dobândi deplinătatea înţelesului lor”.

Citirea în taină a rugăciunilor Liturghiei a afectat serios caracterul catehetic al Sfintei Liturghii. În lipsa unei explicaăii speciale Liturghia a devenit tot mai neînţeleasă de popor, unitatea dintre Liturghie şi Euhariştie nu a mai este percepută. „Credincioşii au ajuns să nu mai priceapă rostul sacru, al Sfintei Liturghii şi să participe tot mai rar la săvârşirea ei” .

Omul modern vrea să înţeleagă ceea ce face şi de aceea, în ultimul timp, tot mai mulţi teologi subliniază importanţa revenirii la citirea cu voce tare a rugăciunilor Liturghiei şi în primul rând a anaforalei care are un rol esenţial în pregătirea pentru împărtăşanie.

”A frântă - După anaforaua liturgică urmează ultimele ritualuri pregătitoare pentru cuminecare:

„Rugăciunea „Tatăl nostru” în care credincioşii îşi mărturisesc unitatea fră ţească, cer iertarea păcatelor şi „pâinea cea spre fiinţă” adică însuşi Trupul Domnului.

Exclamaţia „Sfintele sfinţilor!” atrage atenţia la cele sfinte adică Trupul şi Sângele Domnului sunt numai pentru sfinţi.
Răspunsul „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos” arată că numai El este sfânt şi izvor al sfinţeniei dar „şi noi suntem sfinţi dar nu prin fire ci prin participare, prin nevoinţă şi rugăciune” .
Frângerea propriu-zisă a agneţului

…A dat” - Ultima parte a Liturghiei, împărtăşirea, este împlinirea şi raţiunea de a fi a întregii slujbe care este o înălţare continuă spre acest moment suprem. Unirea cu Hristos înseamnă a vedea „lumina cea adevărată, a primi Duhul cel ceresc, a afla credinţa cea adevărată”, este „culmea vederii, a luminii şi a comuniunii cu Dumnezeu”.

Acum putem cu adevărat să ieşim „cu pace” din biserică ducând pacea şi darul lui Dumnezeu, primite la Liturghie, acasă şi pretutindeni unde ne găsim.

Concluzii

Întreaga rânduială a slujbei ne descoperă faptul că Liturghia este împlinirea pregătirii pentru Euharistie iar Euharistia este punctul culminant şi raţiunea de a fi a Liturghiei. Ca urmare câteva concluzii se impun:

Liturghia este o lucrare comună a întregii Biserici, o împreună înaintare spre unirea cu Hristos. De aceea orice manifestare a evlaviei individuale care face abstracţie de slujbă (citirea unor rugăciuni, îngenunchieri etc.) sunt total nepotrivite.
Împărtăşirea credincioşilor în afara Liturghiei este o excepţie care nu se aplică decât în cazul bolnavilor. În restul cazurilor este o îndepărtare de la sensul autentic al slujbei.
Participarea la Liturghie se împlineşte prin Împărtăşire. O Liturghie la care nu se cuminecă decât clericii îşi atinge doar în mică măsură scopul. De aceea idealul spre care trebuie să tindem este ca cei care participă la slujbă, având pregătirea potrivită, să se şi împărtăşească.

Pr. Florin Botezan

Spre tamaduirea sufletului si a trupului

2010-05-11T09:28:00.000+03:00

Euharistia este „Taina Tainelor”, „piscul cel mai înalt al vieţii duhovniceşti”, împlinirea promisiunii lui Hristos de a rămâne în noi şi noi întru El (Ioan 6, 56). Mintea este copleşită în faţa măreţiei acestei Taine prin care Hristos se face una cu noi, Trupul şi Sângele Său una cu trupul şi sângele nostru. Venind să ne împărtăşim mărturisim cu credinţă că în Sfântul Potir se află însuşi Preacurat Trupul şi însuşi Preasfânt Sângele lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu pe care îndrăznim a le primi pentru cuvântul Domnului: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.”(Ioan 6, 53).

Sfântul Pavel ne avertizează însă: „Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit.” (I Cor. 11, 28-30). Ca urmare rugăciunile rânduite de Biserică a fi rostite înainte de cuminecare ne atrag atenţia asupra nevredniciei noastre şi, exprimând teama că Sfintele Taine ne-ar putea fi spre osândă din cauza învârtoşării noastre, ne cheamă la pocăinţă.

Din păcate observăm în ultimul timp o alunecare a accentului dinspre această teamă cucernică ce vine din conştiinţa nevredniciei dar care nu ne împiedică ci, din contră, ne pregăteşte pentru unirea cu Hristos, spre o foarte lumească frică de boală trupească ce ar putea fi contactată prin împărtăşirea credincioşilor cu o singură linguriţă.

Daca această frică de îmbolnăvire poate fi înţeleasă (dar nu acceptată!) în cazul unor oameni care, deşi se declară ortodocşi, cunosc prea puţin credinţa ortodoxă şi nu participă la viaţa liturgică a Bisericii, lucrurile devin de-a dreptul alarmante atunci când chiar unii dintre slujitorii altarului, preocupaţi de „potenţialul biologic al neamului” (vezi Pr. Dr. V. Munteanu, Pentru sănătatea psihosomatică a noastră, în Învierea, anul XI, nr. 19), ajung să susţină acest lucru. Ne întrebăm care este credinţa celui care acceptă faptul că Trupul şi Sângele Fiului lui Dumnezeu celui Viu poartă cu sine SIDA, bacili de tuberculoză sau alte boli. Sau că Dumnezeu îngăduie ca cel ce vine la Sine cu pocăinţă să se îmbolnăvească din cauza linguriţei. Aş îndemna pe adepţii acestei teorii să ne prezinte cel puţin un caz de credincios sau preot care s-a îmbolnăvit din cauza linguriţei cu care s-a împărtăşit.

Împărtăşirea laicilor cu linguriţa a fost introdusă abia în secolele VIII - IX pentru a se evita profanarea Sfintelor Taine dar, încă de la început, linguriţa capătă semnificaţia simbolică a cleştelui cu care serafimul a luat carbunele aprins pentru a curăţa buzele profetului Isaia (Isaia 6, 6-7). Trupul şi Sângele Domnului este cu adevărat foc care curăţă sufletul şi trupul de toată întinăciunea. Ca urmare, de-a lungul secolelor împărtăşania cu aceeaşi linguriţă a fost acceptată fără nici un fel de probleme. În aceste condiţii este de-a dreptul ridicol să ne punem problema „eventualului efect antiseptic” al Sfintelor Taine. Dacă totuşi o facem, răspunsul Bisericii îl aflăm chiar în rugăciunea pe care o rostim ca o concluzie a pregătirii pentru cuminecare: „Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea cu Sfintele Taine Doamne ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului”.

Practica schimbării sau a spălării linguriţei după împărtăşirea fiecărui credincios ar putea fi justificată de unii, din raţiuni păstorale, pentru menajarea sensibilităţii unor credincioşi. Problema este însă greşit pusă deoarece nu este vorba despre un aspect marginal al vieţii Bisericii unde putem face compromisuri ci de însăşi centrul acestei vieţi. O condiţie principală pe care Biserica o pune celui ce vrea să se împărtăşească este, alături de pocăinţă, credinţa că în potir se află Trupul şi Sângele Dumnezeului celui Viu. Teama de îmbolnăvire din cauza linguriţei dovedeşte lipsa acestei credinţe. Un astfel de om riscă cu adevărat să se îmbolnavească dar nu din cauza linguriţei ci, după cuvântul Sfântului Pavel, din cauza nevredniciei.

Acceptarea schimbării sau spălării linguriţei în timpul împărtăşaniei este un compromis prin care noi, slujitorii altarului, ne arătăm îndoiala că în potir se află Hristos, lovind astfel în însăşi esenţa credinţei noastre. Dacă suntem cu adevărat preocupaţi de „sănătatea psihosomatică a neamului” să ne străduim să mărturisim şi să cultivăm credinţa cea adevărată îndemnându-i pe credincioşi să ducă o astfel de viaţă încât, cu pregătirea corespunzătoare, să răspundă cât mai des cu „frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste” şi fără reticenţe de ordin (pseudo-) igienic, chemării preotului de a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului „spre tămăduirea sufletului şi a trupului”.

Pr. Florin Botezan

Împărtășirea credincioșilor, între tradiție și inovație (II)

2010-04-24T17:59:00.000+03:00

Câteva abateri de la rânduiala tradițională, înregistrate în unele zone ale țării.

Am amintit deja faptul că frecvența împărtășirii unora dintre credincioși este departe de a fi satisfăcătoare. Participarea la Sfânta Liturghie este răspunsul la chemarea lui Hristos adresată tuturor celor osteniți si împovărați. Acestora Se oferă Hristos ca hrană și băutură, după care tot El, Cel ce i-a chemat, îi trimite în lume hrăniți și adăpați sufletește, odihniți și înviorați duhovnicește. Cel ce vine la Sfânta Liturghie “vine în numele Domnului”, este hrănit din “ospățul Stăpânului” și pleacă din biserica “întru numele Domnului”. A reduce primirea Sfintei Împărtășanii doar la o singura data pe an înseamna pe de o parte a rămâne exterior chemării făcute de Mântuitorul, iar pe de altă parte înseamnă a petrece într-o stare de înfometare spirituala, neprimind hrana și băutura vieții veșnice.

În al doilea rând semnalăm obiceiul, adânc înrădăcinat în practica unor parohii, de a mărturisi și împărtăși un număr mare de credincioși în ultima săptămâna a Postului Mare. Mai mult decât atât, majoritatea cer aceasta, și li se răspunde favorabil, chiar în Vinerea Sfintelor Patimi. Trei aspecte negative surprindem aici: primul vizează viața duhovniceasca a credincioșilor. Perioada de post înseamnă osteneală și urcuș duhovnicesc. Or, acest urcuș îl realizează credinciosul mai ușor eliberat de povara păcatelor, decât purtând-o cu sine. De aceea, mărturisirea păcatelor și împărtășirea trebuie să aibă loc în partea de început a posturilor și nu în ultimele zile ale acestora. Al doilea aspect este legat de rânduiala liturgica. Vinerea Sfintelor Patimi este zi aliturgică, zi în care nu se săvârșește Sfânta Liturghie. Este un nonsens ca cei mai mulți dintre credincioși să se împărtășească într-o zi când în Biserica nu se săvârșește Sf. Liturghie! Argumentul credincioșilor “că așa s-au deprins” sau al preotului ca “așa am găsit de când am venit în parohie” sunt insuficiente pentru a susține practica aceasta. Al treilea aspect negativ este de ordin practic. Mai întâi preotul este adesea în imposibilitatea de a răspunde unui număr mare de solicitări care vin din partea credincioșilor, motiv pentru care atât mărturisirea, cât și pregătirea pentru împărtășanie sunt făcute superficial. Aglomerația și nerezolvarea problemelor duhovnicești declanșează conflicte ce tulbură și pe preotul slujitor și pe enoriașii săi. În cele din urmă, Săptămâna Sfintelor Patimi este o perioadă de rugăciune intensă și de meditație și pentru preot și pentru păstoriți și de aceea toți credincioșii dintr-o parohie trebuie să intre în această săptămâna împodobiți duhovnicește prin mărturisire și împărtășire. În al treilea rând consemnăm obiceiul de a mărturisi și împărtăși pe credincioși duminica sau în zilele de sărbătoare de peste săptămână în timpul Utreniei sau, și mai grav, în timpul Sfintei Liturghii. Se cuvine să facem aici câteva precizări: întâi de toate, în zilele de sărbătoare, în timpul sfintelor slujbe ne adunăm în Sfânta Biserică numai pentru rugăciune. Cautând să ne mărturisim și să ne împărtășim în același timp, sau altfel spus considerând că facem ordine în viața noastră, producem dezordine în timpul slujbelor sfinte. În al doilea rând trebuie să avem în vedere faptul că între mărturisire și momentul împărtășirii trebuie să existe o perioada de timp în care credinciosul se roagă, meditează, armonizează relațiile sale cu cei din jur, își face canonul rânduit de preot etc. În al treilea rând, și acest fapt este deosebit de important, momentul împărtășirii credincioșilor în timpul Sfintei Liturghii este o parte dintr-un tot armonios, este o etapa ce se succede în mod necesar altora: prima dintre aceste etape este citirea Sfintei Evanghelii și explicarea ei în cadrul predicii; urmează mărturisirea credinței prin rostirea Crezului, sfințirea Darurilor de pâine și vin și în cele din urma împărtășirea. Cel ce voiește să fie în adevăr îl ascultă mai întâi din Evanghelie și-l însușește în timpul predicii, îl mărturisește în Crez, îl vede unificându-se prin sfințirea Darurilor și-l experimentează el însuși prin împărtășire. Iată de ce împărtășirea nu se poate face oricând și oricum.

Excepție de la această rânduială o pot face copiii sub 7 ani, care nu pot ajuna până la sfârșitul Sfintei Liturghii, și cei suferinzi și dependenți de tratamente. Toți aceștia pot fi împărtășiți la primele ore în cadrul slujbei de dimineață. Menționăm în cele din urmă, situațiile în care bolnavii aflați pe patul de moarte și chiar familiile acestora amâna chemarea preotului pentru mărturisirea și împărtășirea celui bolnav, considerând că venirea preotului este semnul sfârșitului vieții celui bolnav. În astfel de situații se poate întâmpla ca bolnavul să moară nespovedit și neîmpărtășit. Este de prisos să amintim că toate acestea sunt clădite pe superstiții și pe credințe false, străine de Evanghelie și de experiența Bisericii.

Câteva metode și mijloace de lucru pentru remedierea acestor situații

Reînviorarea catehezei liturgice. În perioada catehumenatului, etapa importantă în cadrul instruirii catehetice o constituie explicarea Sfintelor Taine. Astăzi, preotul trebuie să revină la cateheza cu acest conținut și să explice nu numai Sfintele Taine, ci și celelalte forme de cult. Deasemenea, dator este să încurajeze apropierea credincioșilor cât mai des de Sfântul Potir. Există bătrâni evlavioși și cu frică de Dumnezeu, există copii și tineri cu viață curată, există credincioși de toate vârstele care, pur și simplu, nu știu că se pot împărtăși și în afara posturilor de peste an. Toți aceștia trebuie încurajați să se apropie de Sfântul Potir. În felul acesta la fiecare Sfântă Liturghie câțiva credincioși pot răspunde chemării de a se apropia de Sfânta Împărtășanie. În posturile de durată de peste an, preotul poate invita pe credincioși la mărturisire sectorizând parohia și împărtășind pe credincioși pe săptămâni și zile în afara programului de slujbă săptămânal. În intervalele dintre posturi, preotul își poate rândui o zi în care așteaptă pe credincioși în biserică pentru a-i mărturisi și a-i pregăti în vederea împărtășirii. Acestea evită aglomerația, stresul și creează spațiul optim și timpul necesar pentru a lucra cu fiecare credincios în parte.

Aceste repere, la care pot fi adăugate și altele, pot fi înmănuncheate într-o singura idee: totul în Biserica trebuie săvârșit după rânduială. Rânduielile au fost alcătuite de sfinți. Ei le-au respectat și le-au experimentat și s-au sfințit prin ele. Cine iese din rânduiala iese din comuniunea acelora care le-au alcătuit. Responsabilitatea păzirii acestora revine în primul rând slujitorilor sfințiți, dar o împart cu păstoriții lor.

Credem că săvârșirea oricărui act sfânt cu simțul responsabilității, cu dragoste, cu evlavie și după rânduială, la care se adaugă conștientizarea credincioșilor prin învățătura, va umple în veacul acesta Biserica lui Hristos, iar în cel ce va să fie sânurile lui Avraam.

Lector Pr. Viorel Sava - Candela Moldovei nr.1/1998

Împărtășirea credincioșilor, între tradiție și inovație (I)

2010-04-24T17:52:00.001+03:00

Pentru fiecare credincios creștin ortodox, împărtășirea cu dumnezeieștile Taine este prilej de negrăita bucurie. Prin Sfânta Împărtășanie se realizează comuniunea plenară cu Hristos. El pătrunde întreaga ființa a celui ce se împărtășește, pătrunde adâncurile lui. Cel îmbrăcat în Hristos prin Sfântul Botez, “înnoit după chipul Ziditorului”, poartă acum pe Ziditorul său, pe Cel ce ține toate. Fiul Omului, Care nu are unde să-Și plece capul, Își află sălaș în cei ce “cu credința, cu evlavie și cu frică” Îl primesc prin Sfânta Împărtășanie.

Primirea unui dar atât de mare cere din partea credinciosului o pregătire deosebită, pregătire ce se realizează prin mărturisirea păcatelor, post și rugăciune la care se adaugă alte osteneli duhovnicești menite să instaureze pacea și armonia în inima celui ce vrea să se împărtășească. El trebuie să fie împăcat cu Dumnezeu, cu semenii și cu sine. Este semnificativă în acest sens atenționarea pe care o aflăm înaintea rugăciunilor pentru Sfânta Împărtășanie:

“Trupul Stăpânului vrând să-L primești spre hrană,

Fii cu frică să nu te arzi, că foc este;

Sângele Lui vrând sa-L bei spre împărtășire,

Mergi și cu cei ce te-au mâhnit te împacă,

Și așa îndrăznește de ia hrana sfântă”.

Nu mai încape îndoială că la cei pe care i-ai mâhnit trebuie să fi alergat demult pentru a te împăca. Pentru cel nevrednic Sfânta Împărtășanie este spre osândă, “este foc care arde”, iar pentru cel ce o primește cu inima înfrântă și smerită este hrana spre viața veșnică.

Când se pot împărtăși credincioșii?

În veacul apostolic și în cele imediat următoare, în fiecare comunitate toți creștinii participau la Sfânta Liturghie și se împărtășeau. Cu timpul, participarea la Sf. Liturghie, și odată cu aceasta primirea Sfintei Împărtășanii, a început să piardă din ritmul de odinioară. În această privință Biserica a precizat prin hotărâri canonice datoria tuturor creștinilor de a participa la fiecare Sfântă Liturghie. Cel care lipsea trei duminici consecutiv era excomunicat, adică scos din comuniunea celor care se împărtășeau.

O dată cu fixarea rânduielilor de post, împărtășirea credincioșilor s-a restrâns la cele patru perioade de post de peste an, iar pentru unii doar în perioada unui singur post de peste an, anume Postul Paștelui. Distanța dintre starea de lucruri existentă în primele veacuri și cea existentă astăzi este mare nu numai datorită secolelor care s-au scurs, ci și modului de a înțelege care este locul Liturghiei în viața Bisericii și a credincioșilor ei și direct legat de aceasta care este rodul împărtășirii cu dumnezeieștile Taine.

Deși Sf. Împărtășanie este administrată credincioșilor mai ales în timpul posturilor, ea nu este legată de post ci de oficierea Sfintei Liturghii. Scopul principal al Sfintei Liturghii este sfințirea darurilor, iar scopul final este împărtășirea credincioșilor. Cuvintele “Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați” nu reprezintă doar o simplă formulă liturgică, ci o invitație adresată credincioșilor participanți la Sfânta Liturghie și care cere un răspuns din partea acestora.

Și cum Sfânta Liturghie se oficiază în aproape toate zilele de peste an, deci și în afara perioadelor de post, apropierea de Sfântul Potir se poate face ori de câte ori se adresează amintita chemare. Singurul criteriu în primirea Sfintei Împărtășanii este cel al vredniciei, dobândită de cei nevrednici prin osteneli duhovnicești și prin ascultare deplina de duhovnic. Oprirea de la Sfânta Împărtășanie apare drept cel mai aspru canon numai în cazul în care participantul la Sfânta Liturghie își dorește comuniunea deplină cu Hristos prin Sf. Împărtășanie.

Având în vedere cele de mai sus, putem spune că împărtășirea credincioșilor se poate face la fiecare Sfânta Liturghie, frecvența ei pentru fiecare credincios în parte fiind rânduită de preotul duhovnic. De asemenea, credincioșii se pregătesc și primesc Sf. Împărtășanie înaintea unor evenimente importante din viața lor (călătorii, căsătorie, examene, intervenții chirurgicale etc.).
Cât privește momentul împărtășirii, acesta este în partea finală a Sfintei Liturghii, la chemarea preotului slujitor: “Cu frică de Dumnezeu...”. Credincioșii se apropie cu evlavie, în liniște și în ordine desăvârșită, purtând făclii aprinse, copiii mai întâi, apoi bărbații, iar după ei femeile, având capul acoperit.

Lector Pr. Viorel Sava - Candela Moldovei nr.1/1998

Cand si cum sa ne impartasim? (VIII)

2010-03-02T19:31:00.000+02:00

Deasa împărtăşire este respinsă de două categorii de „creştini” care până la urmă formează una singură: categoria oamenilor care, neglijând învăţătura Sfinţilor Părinţi, se împărtăşesc rar sau foarte rar şi nu au cunoscut (duhovniceşte) niciodată folosul împărtăşirii cu Hristos, ci o fac din nişte obligaţii externe: mirenii în baza unui obicei moştenit, iar clericii din obligativitatea de a sluji. Este logic ca pentru ei deasa împărtăşire să fie „un moft nemotivat şi riscant”. Aceştia, dacă şi-ar da mai bine seama de rostul lor pe pământ şi de imposibilitatea realizării idealului sfinţeniei fără Hristos, ar dori cu siguranţă să se împărtăşească zilnic. Un asemenea om nu înţelege afirmaţia Sfântului Ioan de Kronştadt: Eu mor dacă nu săvârşesc în fiecare zi Liturghie.

Să nu uităm deci, fraţilor, că Dumnezeu ne-a chemat la sfinţenie (Levitic 19:2; I Tesaloniceni 4:1 ş.a.), iar aceasta nu se poate dobândi fără Hristos. Să lepădăm, aşadar, păcatul şi să venim la Hristos, căci El Însuşi doreşte să locuiască în noi ca într-un Templu al Duhului Sfânt.

Să facem din întreaga viaţă o pregătire pentru Împărtăşanie, căci acesta înseamnă a fi creştin – a-L purta pe Hristos! Nu se pot apropia însă cei care nu-şi lasă păcatul şi care, deşi s-au spovedit, continuă să facă acel păcat. Nedorinţa de a părăsi păcatul se identifică cu nedorinţa de a te mântui; şi cel care măcar nu regretă pentru păcatul săvârşit nu se poate împărtăşi nici pe patul de moarte.

Dacă tot suntem la capitolul sfaturi practice, consider necesară lămurirea unei alte probleme legate de însuşi actul împărtăşirii. Noi, mirenii, ne-am obişnuit ca atunci când stăm cu lumânarea aprinsă în faţa Altarului, preotul, cu Sfântul Potir în mână, să spună obişnuitele rugăciuni înainte de împărtăşanie: Cred, Doamne, şi mărturisesc… De fapt nu este corect ca aceste rugăciuni să le spună preotul, ci credincioşii, pentru că ei vor să se împărtăşească. Sfinţiţii slujitori au rostit deja aceste rugăciuni în Sfântul Altar, când ei înşişi s-au împărtăşit, de aceea repetarea acestor rugăciuni în care mai cer o dată şi mă învredniceşte fără de osândă să mă împărtăşesc… (când de fapt s-au împărtăşit deja) este un nonsens. Practica pe care o avem noi astăzi se datorează faptului că până nu demult o bună parte din credincioşi nu ştiau să citească, şi atunci preotul rostea aceste rugăciuni, iar credincioşii le repetau cu voce tare. Obiceiul se păstrează şi astăzi în Biserica rusă şi sârbă exact aşa cum vi le-am descris.

În zilele noastre însă, când toţi ştiu carte, este foarte simplu ca cel care vine să se împărtăşească să citească singur rugăciunile sau să le spună pe de rost (mai ales că unii le ştiu deja), iar dacă nu, credincioşii trebuie îndemnaţi şi obişnuiţi, cel puţin, să repete acele rugăciuni după preot, căci sunt rugăciunile lor. Desigur, din comoditate e simplu să spună preotul rugăciunile (eventual cât mai repede!), dar ce câştig au mirenii din aceasta?

La întrebarea dacă aceste rugăciuni mai trebuie spuse atunci când se împărtăşesc doar câţiva copii, răspunsul este mai mult decât simplu: NU! În primul rând, ei nu au păcate pentru care trebuie să-şi ceară iertare, iar în al doilea – cum ar putea ei să rostească această rugăciune, din moment ce nici nu ştiu să vorbească sau cum ar putea înţelege o rugăciune atât de profundă (atunci când o rosteşte preotul), când ei nu înţeleg nici cele mai elementare lucruri?

O altă problemă întâlnită în legătură cu actul împărtăşirii este dacă mirenii pot sau nu să sărute Potirul după împărtăşire. Unele Liturghiere, mai puţin cel românesc de acum, nici nu amintesc de aşa ceva. Cele slavoneşti şi unele greceşti spun că mirenii trebuie, după ce s-au şters pe buze (sau au fost şterşi), să sărute Sfântul Potir şi să mulţumească pentru faptul că au fost vrednici să bea din însăşi coasta Mântuitorului Hristos. Deci, în cazul acesta, Potirul simbolizează coasta de viaţă făcătoare a Stăpânului şi de aceea gestul nu trebuie neglijat, ci explicat şi practicat. El de fapt se practică în cazul clericilor (care, evident, sunt mai prudenţi), dar nu trebuie ignorat nici în cazul credincioşilor. Desigur, preotul poate interzice sărutarea Potirului oamenilor pe care nu-i cunoaşte, ca măsură de precauţie, dar aceasta nu trebuie să devină regulă.

Rog deci pe toţi, preoţi şi credincioşi, să ia aminte la aceste probleme, iar acolo unde e cazul, credincioşii pot chiar cere preotului să zică ei rugăciunea şi să sărute Sfântul Potir. Nu vor greşi cu nimic, după cum nu greşesc nici atunci când cer (insistent) Sfânta Împărtăşanie dacă preotul fără motiv refuză să le-o dea!

Tot în privinţa împărtăşirii credincioşilor cu Sfintele Taine mai sunt multe alte nuanţe demne de amintit. De exemplu, mulţi îşi pun întrebarea dacă putem săruta icoanele după împărtăşanie, dacă putem dormi în ziua aceea sau dacă putem face metanii (mari)? Este clar că imediat după ce ne-am împărtăşit nu trebuie să sărutăm nici icoanele şi nici mâna preotului şi nimic altceva, dar după ce am luat anafură şi am băut aghiazmă sau vin nu mai există practic pericolul de a mai fi ceva din Sfintele Taine pe buzele credincioşilor, deci le putem săruta (cu atenţie). Dacă ne ferim să sărutăm icoanele, atunci trebuie să ne ferim şi să mâncăm cu lingura sau furculiţa, pe care le băgăm în gură şi apoi le spălăm fără nici o grijă. Vedeţi deci câtă absurditate poate fi în abordarea unor probleme? (Ce să mai zic că unii, de-a dreptul prosteşte, interzic, în ziua în care cineva s-a împărtăşit, să mănânce peşte sau anumite fructe. Nici asta nu e corect!)

Există, de asemenea, temerea unora de a se odihni sau chiar de a dormi după ce s-au împărtăşit, fără a se explica de ce anume (sau aduc ca argument o vorbă băbească, chipurile, că în timpul somnului vine dracul şi-ţi fură împărtăşania. Cred că nici nu avem ce comenta!). Această „regulă” nu are nici o motivaţie teologică sau practică. De multe ori este mai de folos ca cineva să se odihnească după ce s-a împărtăşit decât să judece pe cineva sau să facă alte păcate. Sunt multe mănăstiri (mai ales în Sfântul Munte) unde se fac slujbele noaptea şi, după ce se împărtăşesc toţi, merg şi se odihnesc puţin, apoi îşi încep activitatea zilnică.

Cel mai important lucru pe care trebuie să-l facem după Împărtăşanie este să ne rugăm şi să mulţumim că Dumnezeu ne-a învrednicit de un asemenea mare dar; să ne ferim de păcate şi să păstrăm cu smerenie sfinţenia pe care am primit-o. Sfânta Scriptură ne spune: „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema”. Din acest verset putem deduce o învăţătură isihastă foarte profundă. Scriptura ne îndeamnă ca, după ce am luat „paharul mântuirii”, adică Sfintele Taine, să „chemăm numele Domnului”, adică să invocăm numele lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”

Să fim, aşadar, atenţi şi la aceste nuanţe ale cultului nostru ortodox şi să nu ne lăsăm purtaţi de vântul nesimţirii duhovniceşti la care, din păcate, s-a ajuns! Putem întâlni în zilele noastre tot felul de falşi duhovnici şi falşi proroci (chiar din rândul preoţilor), care citesc rugăciuni, dezlegări, prorocesc, amăgesc şi multe altele, dar fără să amintească măcar de Mărturisire şi Împărtăşanie. Aceasta este o înşelare şi o falsă viaţă duhovnicească.

Să urmăm aşadar, iubiţi credincioşi, pe marii Sfinţi ai Bisericii: Ioan Gură de Aur, Teodor Studitul, Simeon Noul Teolog, Nicolae Cabasila, Simeon al Thesalonicului, Nicodim Aghioritul, Paisie Velicicovschi, Ioan de Kronştadt, Ioan Maximovici, Siluan Atonitul şi mulţi alţii (cunoscuţi şi necunoscuţi), care se împărtăşeau zilnic şi aşa au şi ajuns sfinţi. Nu le-au lipsit acestor oameni nici faptele bune, nici virtuţile cele mai înalte, totuşi nădejdea mântuirii lor nu era în efortul propriu, ci în Hristos, cu Care se împărtăşeau foarte des.

Ierom. Petru Pruteanu
http://www.blog.teologie.net/2010/01/05/cand-si-cum-sa-ne-impartasim/

Cand si cum sa ne impartasim? (VII)

2010-03-01T17:53:00.000+02:00

O altă problemă legată de deasa împărtăşire este cea a postului. Într-adevăr, mulţi Sfinţi Părinţi leagă împărtăşirea de post, pentru că prin acesta se intensifică starea de pocăinţă şi efortul ascetic de dezrobire a patimilor, atât de necesare celui care vrea să se unească cu Hristos, deşi, chiar şi în această ordine de idei, există suficiente argumente pentru a observa că valoarea şi mai ales formele postului, în special pentru mireni, au fost uneori exagerate, datorită unor influenţe (chiar dacă palide) ale gnosticismului şi neoplatonismului asupra asceticii creştine. Nu putem însă nega faptul că postul ajută la înălţarea mai uşoară a minţii şi la lucrarea mai cu spor a virtuţilor, odată cu reducerea la minimum a preocupărilor faţă de trup. Cu toate acestea, postul nu este perioada exclusivă în care noi lucrăm cele duhovniceşti, ci intervalul de timp în care noi doar intensificăm lucrarea duhovnicească, subînţelegându-se prin acesta că în restul timpului noi suntem la fel de responsabili de mântuirea noastră.

Nu se poate însă nicidecum afirma că împărtăşirea este legată exclusiv de post. Dacă da, atunci Sfinţii Părinţi ar fi recurs la una din două soluţii: ori ar fi rânduit şi ar fi ţinut post anul întreg – de fapt, lucrul acesta l-ar fi rânduit încă apostolii, întrucât se împărtăşeau în fiecare zi (Fapte 2:46) –, ori, o soluţie mai „simplă”, ar fi făcut Liturghie numai de câteva ori pe an, mai ales că Postul Adormirii Maicii Domnului şi cel al Sfinţilor Apostoli au fost generalizate abia la începutul celui de-al II-lea mileniu creştin. Vedem deci o dată în plus absurditatea aşa-zisei „reguli” care permite împărtăşirea numai în post sau măcar după o săptămână de post. Nimeni nu poate fi oprit să postească şi două săptămâni la rând (în afara celor patru posturi), dar nu se poate face din aceasta o regulă obligatorie pentru toţi, inclusiv pentru bolnavi, mai ales că ea nu are nici un suport teologic sau canonic.

Dacă, admiţând un calcul matematic, am aduna toate zilele de miercuri şi vineri (iar la monahi şi ziua de luni) cu zilele posturilor propriu-zise şi plus alte zile de post rânduite de Biserică, ele depăşesc zilele în care se mănâncă de dulce, numai că Sfinţii Părinţi, printr-o pedagogie înaltă şi luminaţi de Duhul Sfânt, au aşezat astfel posturile, încât să nu fie prea ostenitoare pentru trup. Nu ştiu dacă cineva îi poate cere, fie chiar şi celui mai bun creştin (mai ales familist), să postească mai mult decât aceste posturi pentru a se împărtăşi. Iar dacă Biserica nu a aşezat, de exemplu, între 15 august şi 15 noiembrie (exact 3 luni) vreun post de durată, asta nu înseamnă că nimeni atunci nu se poate împărtăşi.

Vedem însă că cei mai mulţi preoţi din zilele noastre cer creştinilor să postească o săptămână înainte de a se împărtăşi sau cel puţin trei zile la rând care până la urmă se fac patru (joi, vineri şi sâmbătă + miercuri, înainte de joi) sau chiar cinci (+ duminică, ziua în care te-ai împărtăşit, după unii). Deci creştinii care doresc să se împărtăşească în fiecare duminică n-au decât să postească tot anul (ironic vorbind)! Ce să mai zicem de Canonul 55 Trulan, care interzice postul în zi de sâmbătă (cu excepţia celor din perioada posturilor şi chiar atunci fără a ajuna decât în Sâmbăta Mare). Dacă preoţii noştri s-ar spovedi şi ar posti aşa cum cer mirenilor, „ar fi raiul pe pământ”. Dar, de fapt, ce se întâmplă? Preotul are voie (şi chiar îşi permite) să mănânce (inclusiv) carne sâmbătă seara până la 23.55, iar mireanul nicidecum. Şi aceasta pentru că „preotul este obligat să slujească de fiecare dată (de parcă nu s-ar şi împărtăşi), iar mireanul o mai poate amâna cu împărtăşania, că… nu-i nici post şi nu-i nici pe moarte!” Nici nu ştii: să râzi sau să plângi?!

Atât în legătură cu postul, cât şi cu spovedania nu dorim în nici un caz să ajungem la un relativism sau la unele inovaţii cu duh protestant. Să nu fie! Trebuie însă ca acestea să fie văzute exact aşa cum le-au văzut Sfinţii Părinţi.

Pentru a nu se ajunge la tot felul de excese, pentru ca cineva să se poată împărtăşi (după Sfântul Simeon Noul Teolog), este obligatoriu să aibă şi binecuvântarea duhovnicului, iar dacă, din anumite pricini legate de timp sau distanţă, nu se poate obţine binecuvântarea, este important ca respectivul măcar să nu fie oprit pentru vreo perioadă de la primirea Sfintelor Taine. Dacă nu vor fi încălcate rânduielile stabilite de Biserică pentru primirea Împărtăşaniei (împăcarea cu toţi, spovedania, pravila de rugăciune, postul etc.), nu se va ajunge la nici o extremă.

Ca o concluzie referitor la cele două probleme care apar atunci când se vorbeşte despre deasa împărtăşire ( adică spovedanie şi post), putem spune că nu greşeşte cu nimic cel care vrea să se împărtăşească o dată sau de două ori pe săptămână sau chiar zilnic, ba, dimpotrivă, mult bine duhovnicesc îşi face. În acest caz, mirenii, dar mai ales monahii, dacă sunt sârguincioşi în împlinirea cuvintelor Evangheliei şi nu au impedimente pentru a se împărtăşi, se pot spovedi şi o dată la câteva săptămâni (clericii inclusiv) şi este suficient să postească doar miercuri şi vineri (monahii şi lunea), atunci când nu este un post din cele patru posturi de durată. Acest sfat însă, aşa cum cred că s-a înţeles deja, nu este valabil pentru toţi, căci majoritatea „ortodocşilor” nu prea fac cele ale Ortodoxiei. Sfatul sau, mai bine zis, îndemnul este valabil doar pentru cei care merg regulat la biserică, ţin toate posturile (inclusiv miercurile şi vinerile), au un canon stabil de rugăciune, fac ascultare de un duhovnic, se feresc de păcat şi lucrează virtuţile. Creştini din aceştia sunt relativ puţini, dar suficienţi pentru a putea împărtăşi în fiecare duminică măcar câte 20-30 de credincioşi (adulţi), iar la mănăstiri chiar întreaga obşte.

Ierom. Petru Pruteanu

Cand si cum sa ne impartasim? (VI)

2010-02-23T18:09:00.000+02:00

Nu ne-am propus să prezentăm aici învăţătura ortodoxă despre Taina Spovedaniei. Este prea bine cunoscută la nivel teoretic. Dorim să spunem însă altceva.

După părerea celor mai mulţi teologi, astăzi în Biserica noastră, mai ales printre monahi, se confundă Taina Spovedaniei, la care se dă dezlegarea preotului-duhovnic, cu ceea ce numeşte tradiţia monastică „descoperirea gândurilor şi faptelor părintelui duhovnicesc – ava”. Tradiţia identifică acest avă cu „naşul” luat la călugărie, care, cel puţin în trecut (mai ales în epoca Patericului), nici măcar nu era hirotonit, ci era un simplu monah (în cazul maicilor – o monahie), desigur îmbunătăţit duhovniceşte şi care, uneori, avea şi unele harisme. Cel care făcea o mărturisire în faţa unui asemenea avă nu venea pentru a primi iertarea păcatelor, ci pentru a cere sfaturi în legătură cu gândurile şi patimile care îl asaltau. Acest „al doilea fel de spovedanie” este recomandat în special monahilor şi trebuie făcut zilnic sau cel puţin săptămânal, având un efect strict terapeutic şi pedagogic. Iertarea păcatelor pe care toţi o caută nu se datorează în acest caz unei dezlegări harice, ci rugăciunii părintelui (pentru fiu) şi rugăciunilor sale personale, căci acesta şi este rolul rugăciunii şi al „pravilei”. Dacă am spune că iertarea păcatelor se dă numai prin Taina Spovedaniei, atunci rugăciunile zilnice, în care înşiruim tot felul de păcate făcute peste zi şi pentru care cerem iertare, reiese că nu au nici un rost?! Consider acest mod de a privi lucrurile ca fiind greşit şi străin de optimismul şi realismul ortodox. Nu se poate ca Dumnezeu să treacă cu vederea pocăinţa noastră făcută în afara Tainei Pocăinţei (ca rit liturgic), căci în felul acesta nu se justifică acest strigăt neîncetat al Bisericii şi al fiecărui om în parte: „Doamne miluieşte.” Tradiţia Bisericii arată că şi acest fel de pocăinţă este perfect valabil pentru a ne împărtăşi, fără a exclude Sfânta Taină a Spovedaniei, mai ales pentru cazurile grave. Unii exegeţi spun chiar că „cercetarea de sine” pe care o cere Sfântul Pavel înainte de Împărtăşanie (I Corinteni 11, 28) s-ar referi la efortul duhovnicesc de a-ţi vedea păcatele şi de a cere iertare pentru ele, dar nu la mărturisirea ca Taină sacramentală, care în Sfânta Scriptură este numită chiar „mărturisire” şi nu „cercetare” sau altfel (Fapte 19:18 şi Iacov 5:16).

Nu dorim să diminuăm în nici un fel Taina Spovedaniei instituită de Însuşi Mântuitorul Hristos (Ioan 20:22-23), dar cert este că în trecut Spovedania nu era cerută înainte de fiecare împărtăşire, ci numai în cazul unor păcate grave, numite „de moarte (duhovnicească – n.n.)” şi care erau considerate de Sfinţii Părinţi ca fiind despărţitoare de Biserică. Pentru aceste păcate se dădea obligatoriu un „canon”/epitimie, după îndeplinirea căruia penitentul era primit să asculte Sfânta Liturghie până la capăt şi, desigur, să se împărtăşească. Pentru a fi mai convingător, voi aduce următoarele argumente:

1. Practic, niciodată preoţii, oricărei perioade istorice ar fi aparţinut ei, nu ar fi putut să spovedească toată comunitatea care, aşa cum se ştie, se împărtăşea la fiecare Liturghie. Gândiţi-vă cum ar fi putut un preot să spovedească un sat întreg, cât de mic ar fi, zilnic sau chiar şi o dată pe săptămână.

2. Într-o rugăciune de la Spovedanie (a III-a), preotul se roagă ca Hristos „să-l împace şi să-l unească (pe cel venit la mărturisire) cu Sfânta Sa Biserică”; iar rupţi de Biserică sunt consideraţi doar cei ce au făcut păcate de moarte, păcate strigătoare la cer şi păcate împotriva Duhului Sfânt. Deosebirea între cei cu păcate mici şi cei cu păcate mari o face şi Sfântul Ioan Evanghelistul în I-a sa Epistolă (cap. 5:16-17) şi deci are suport biblic.

3. Toate Canoanele date de Sfinţii Părinţi referitor la cantitatea şi calitatea actului de penitenţă (epitimia) se referă doar la păcate mari. Nu există, de exemplu, vreun canon care să prevadă epitimie pentru somnul peste măsură şi nici pentru mândrie, care este cea mai mare patimă. Şi mai interesant e că în lista de păcate de care-l poate întreba duhovnicul pe penitent (din Molitfelnic) lipsesc o mulţime de „păcate uşoare” – lucru care arată că păcatele mici nu s-au spus vreodată la Spovedanie, căci ele ţin de un război ascetic personal, pentru care credinciosul primea doar sfaturi de la preot sau de la un creştin mai îmbunătăţit, monah de regulă. Astăzi ce se întâmplă? Noi spovedim aceste păcate (mai mici), preotul duhovnic nu dă şi nici nu are vreun temei pentru a da canon pentru aceste păcate; apoi nici noi nu facem nimic pentru a ni se ierta, întrucât credem (cum de fapt este şi normal) în dezlegarea dată la Spovedanie, şi reiese că degeaba mai cerem iertare în fiecare dimineaţă şi seară pentru păcatul mândriei, căci până la urmă, tot printr-un „act formal”, s-a dat iertarea. L-am numit act formal întrucât, în cazul acestor păcate, nu se dă altceva afară de dezlegare şi deci penitentul nu este angajat în nici un fel.

4. Neobligativitatea Spovedaniei înainte de fiecare împărtăşire s-a menţinut şi astăzi în cazul clericilor. Deşi Sfântul Ioan Gură de Aur spune că preoţii au nevoie de aceeaşi pregătire pentru împărtăşire ca şi mirenii, căci în această privinţă nu este nici o deosebire între ei, preoţii în zilele noastre se spovedesc foarte rar (mai ales cei de mir). Cu toate acestea, fără „a se uita în oglindă”, pretind de la mireni să se spovedească înainte de fiecare împărtăşire. Deşi mulţi preoţi recunosc că sunt unii mireni care duc o viaţă mai sfântă decât ei, aceştia nu se ruşinează să impună spovedania acelora, chiar dacă sfinţiile lor se spovedesc o singură dată pe an, dar se împărtăşesc cel puţin o dată pe săptămână. Nici nu ştiu de unde se inventează asemenea „reguli” şi „canoane” – şi ce este mai grav – cu standard dublu.

Se plângea cineva că odată s-a spovedit într-o vineri şi s-a împărtăşit duminica; nu a fost nici o problemă. Peste o săptămână iar s-a spovedit vineri, sâmbătă s-a împărtăşit şi a vrut să se împărtăşească şi duminică. Pe lângă faptul că preotul a încercat să îl amâne (fără să existe vreun motiv canonic plauzibil), în cele din urmă i-a spus persoanei respective că trebuie să se mai spovedească o dată, că „aşa-i regula”. Vai, ce hulă! Săracul preot nu ştie că Sfintele Taine care i le-a dat tot el în ziua aceea i s-au dat tocmai „spre iertarea păcatelor”. Pentru sfinţia sa, ca cineva să se împărtăşească cu vrednicie, trebuie să se mai spovedească o dată; altfel s-ar înţelege că este fără vrednicie. Nu ştim însă de ce, pentru sfinţia sa, există o „altă regulă”! „Toţi trebuie să ne spovedim, spune Sfântul Simeon al Thesalonicului, şi mireni, şi călugări, şi preoţi, şi arhierei…” atunci când simţim că ne apasă păcate grele. Nu se precizează însă nici un termen sau perioadă care să arate cât de des trebuie să se facă aceasta. Cert este însă că, dacă cineva se spovedeşte o dată pe săptămână şi vrea să se împărtăşească în fiecare zi, nu greşeşte cu nimic şi nici nu încalcă vreo rânduială a Sfinţilor Părinţi. Preoţii care nu sunt de acord cu aceasta ar trebui să facă mai întâi ei astfel!

Pentru a demonstra că cele spuse de noi mai sus sunt adevărate, vom cita din cel mai autoritar Sfânt Părinte care a scris despre Sfânta Liturghie – Sfântul Nicolae Cabasila. În Erminia sa el spune astfel: Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tainic al Său –, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare credincioşii care n-au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos). Mai mult decât atât, în tratatul său Despre viaţa în Hristos, Nicolae Cabasila face o afirmaţie şi mai directă spunând: pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai săvârşit păcat de moarte şi nu te-ai spovedit, tot pe atât de mare greşeală ar fi să fugi de această „Pâine”când n-ai greşit de moarte!

Pentru a clarifica şi mai mult lucrurile, dorim să arătăm care sunt aceste păcate de moarte pentru care Sfinţii Părinţi opresc de la Împărtăşanie. Povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului opresc de la Împărtăşanie pentru următoarele păcate: trufia, iubirea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malahie, adulter, sodomie, gomorie etc.), mânia şi răzbunarea, lăcomia, zavistia şi lenevirea spre faptele cele bune. La acestea se adaugă o altă categorie de păcate la fel de grave (sau chiar mai grave unele dintre ele) şi care, de asemenea, opresc automat de la Împărtăşanie. Acestea sunt: minciuna şi mărturia falsă, descântecul şi vrăjitoria (atât cel care face, cât şi cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia şi omorul (inclusiv avortul), răspândirea sau simpla aderenţă la o idee sectară (eretică) sau antieclesială, furtul de cele sfinte şi nerespectarea rânduielilor bisericeşti (suprimarea samovolnică a posturilor, afară de motiv de boală; comuniunea euharistică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bisericeşti etc.), hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea existenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creştinism + yoga, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcendentală etc.). Toate aceste păcate (şi altele înrudite cu ele) sunt grave sau deosebit de grave şi de aceea nici un duhovnic nu le poate dezlega fără a da vreun canon (epitimie), cât de mic, dar şi în aceste cazuri se pot admite şi excepţii. Iar creştinii care au făcut măcar unul dintre aceste păcate (indiferent de treapta ierarhică) trebuie să meargă neapărat la duhovnic să se spovedească, să-şi facă canonul şi abia după aceea să îndrăznească să se apropie de Sfintele Taine.

Ierom. Petru Pruteanu

Cand si cum sa ne impartasim? (V)

2010-02-10T18:23:00.001+02:00

Mânaţi de acest gând, dorim să precizăm adevărata învăţătură a Sfinţilor Părinţi referitor la primirea Sfintei Împărtăşiri, dar în acelaşi timp să arătăm erorile unor practici mai noi promovate de unii teologi şi duhovnici, zişi tradiţionalişti (rigorişti), care sunt adepţii unii împărtăşiri mai rare.

Cei mai mulţi dintre ei spun că nu ne putem împărtăşi prea des pentru că suntem nevrednici. Aceasta însă nu poate fi, în nici un caz, un motiv pentru care trebuie să ne ferim de Potir. Soluţia nu este alta decât dobândirea vredniciei şi nu doar simpla constatare a nevredniciei. Că nici dacă (omul) s-ar considera pe sine vrednic, tot nu ar putea să se împărtăşească (din cauza mândriei?!). Deci problema se complică şi mai mult dacă luăm în calcul maxima Sfântului Ioan Gură de Aur care spune: cel ce nu este vrednic să se împărtăşească în fiecare zi nu este vrednic nici măcar o dată pe an, pentru că vrednicia nu ţine de timpuri (perioade sau soroace). Deci nu putem spune că nevrednicia apare şi dispare în anumite perioade ale anului (cum sunt posturile sau sărbătorile), ci ea este o stare generală a unei persoane umane conştiente şi responsabile de păcatele sale. Nu este om fără păcat, spune Scriptura (I Ioan 1:8-10). Deci, din acest punct de vedere, toţi oamenii sunt la fel, adică cu păcate; numai că unii se pocăiesc, iar alţii – nu. Unii, prin harul lui Dumnezeu pe care-l cer în rugăciune, îşi văd fiecare păcat şi se pocăiesc în permanenţă, iar alţii, stăpâniţi de păcat şi de ignoranţă (spirituală), chiar dacă-şi recunosc greşelile, se pregătesc pentru Împărtăşanie doar formal, fără smerenie şi zdrobire de inimă şi apoi, fără nici o sfială, merg spre Sfântul Potir.

Sfântul Apostol Pavel spune clar: Oricine (preot sau mirean – n.n.) va mânca pâinea aceasta sau va bea din paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au şi murit (I Corinteni 11:27-30). În baza acestor versete biblice de necontestat, Sfinţii Părinţi au arătat că cei care au păcate grave, într-adevăr, nu se pot împărtăşi cu Trupul lui Hristos, care, aşa cum spune Sfântul Simeon Metafrast, „este foc care arde pe cei nevrednici”. Aşa se explică faptul că Sfinţii Părinţi opreau, pentru anumite păcate, mai mulţi ani de la Împărtăşanie. Sfântul Vasile cel Mare, de exemplu, opreşte 7 ani pentru desfrânare, 15 – pentru preadesfrânare (adulter), 10 – pentru mamele care îşi ucid pruncii (fac avort), 6 – pentru jurământ strâmb şi mărturie mincinoasă etc.; iar îndeplinirea acestui canon nu însemna absenţa pentru 6-7 ani de la biserică, ci prezenţa în fiecare duminică la Liturghie, dar nu până la sfârşit, ci numai până la momentul concedierii catehumenilor („Cei chemaţi ieşiţi…”), căci, în gândirea Sfinţilor Părinţi, cei cu păcate de moarte nu puteau nici măcar să asculte rugăciunile Sfintei Jertfe, mai ales că participarea la întreaga Liturghie fără a te împărtăşi nu este numai un nonsens, ci şi un păcat. (Vezi şi Can. 9 Apostolic şi 2 Antiohia).

Cu toate acestea, accentul în Tradiţia Răsăriteană nu a căzut niciodată pe respingerea celor nevrednici de la Împărtăşanie, ci pe efortul comun al duhovnicului şi penitentului ca cel în cauză să se lepede de păcat şi să se învrednicească (cât mai repede posibil) de Sfintele Taine, căci o viaţă fără Sfintele Taine este o viaţă fără Hristos. Înţelegând deci duhul, nu litera îndemnului Sfântului Apostol Pavel (I Corinteni, cap. XI), Sfinţii Părinţi au văzut nuanţat problema vredniciei şi a nevredniciei. De fapt, învăţătura lor se bazează tot pe un aşezământ de vechime apostolică, numit Didahia. Autorul necunoscut al acelei scrieri atât de valoroase spune următoarele cuvinte: „Dacă este cineva sfânt, să vină (la Sfântul Potir). Dacă nu este, să se pocăiască şi să vină”. Din câte vedem aici, accentul cade pe verbul „să vină”, pocăinţa fiind doar o etapă pentru „să vină”. Prin aceasta nu se desfiinţează în vreun fel pocăinţa, ci doar se arată că, în cele din urmă, mântuirea nu ţine doar de efortul nostru de a ne pocăi, ci este un dar al lui Dumnezeu, împărtăşit celor ce „vin” la El. Iată ce spune Sfântul Nicodim Aghioritul în acest sens: „Este cu neputinţă să ajungă cineva la desăvârşire fără deasa împărtăşire cu Sfintele Taine. Pentru că fără de aceasta, nici dragostea nu o poate dobândi, fără dragoste nici ascultarea de stăpâneştile porunci, iar fără ascultare nici desăvârşirea. De aceea, Sfinţii Părinţi nu cer desăvârşirea de la cei ce se împărtăşesc, ci îndreptarea vieţii prin pocăinţă”; iar desăvârşirea se va da la plinirea vremii chiar de Cel cu Care ne împărtăşim.

Vedem deci că Sfinţii Părinţi folosesc expresii antinomice, care în mintea noastră apar ca un paradox: „Eşti păcătos – nu te apropia! (Sau) Eşti păcătos – pocăieşte-te şi te apropie ca să nu-ţi fie mai rău!” Deşi pare a fi un paradox, este şi singura soluţie. Dumnezeu îl refuză pe păcătosul îngâmfat şi mândru, chiar dacă a făcut păcate mai mici, şi în acelaşi timp îl primeşte cu braţele deschise pe cel mai mare păcătos dacă se pocăieşte sincer, cu multă smerenie şi dorinţă de îndreptare. Demonii însă, spun dumnezeieştii Părinţi, lucrează contrariul: la început ne conving să săvârşim păcatul, căci oricât de mare ar fi acesta – (chipurile), Dumnezeu tot îl va ierta. După ce am făcut păcatul însă, ne insuflă un puternic gând de deznădejde că niciodată nu vom mai fi iertaţi şi că orice efort sau gând de pocăinţă este zadarnic; iar dacă totuşi ne pocăim, ne amăgesc cu o falsă evlavie, pentru a nu ne apropia de Sfântul Potir, căci demonii, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, se înspăimântă, tremură şi fug la vederea feţei unuia care se împărtăşeşte şi aceasta pentru motivul că în acel ceas văd ieşind din gură foc dumnezeiesc. Deci trebuie să discernem gândurile, ca nu cumva, refuzând Împărtăşania pe motiv de nevrednicie, să facem de fapt voia diavolului. Nu suntem niciodată îndreptăţiţi doar să spunem că suntem nevrednici, ci trebuie să ne pocăim efectiv, adică să ne facem vrednici. Dacă ne retragem de la împărtăşire din cauza nevredniciei, nu vom fi fericiţi pentru cinstirea sfinţeniei Tainei Euharistice, ci vom fi pedepsiţi pentru că nu ne-am făcut vrednici de a răspunde „invitaţiei la ospăţ”. Iată şi un exemplu din Sfântul Ioan Gură de Aur – dascălul pocăinţei, aşa cum este numit de patrologi. Într-o omilie ocazională el spune astfel: „Să nu vă apropiaţi la această Sfântă Masă (euharistică – n.n.) cu întinăciune sau cu conştiinţa încărcată… Nimeni fiind păcătos să nu se apropie. Dar n-am zis bine – nimeni păcătos, căci şi pe mine întâi mă opresc de la dumnezeiasca Masă, ci nimeni rămânând păcătos să nu se apropie… Totuşi şi cel întinat şi pângărit să se apropie, dar lăsând afară toată necurăţia şi răutatea, şi aşa să intre. Pe acela care avea haine întinate (Cf. Matei 22), tatăl mirelui l-a izgonit din cămară nu pentru că avea haine întinate, ci pentru că a îndrăznit să intre cu ele. Căci n-a zis către el: «Pentru ce n-ai haină de nuntă?» Ci, «Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?»” Vedem deci că Dumnezeu nu vrea altceva decât îndreptarea prin pocăinţă.

În Tradiţia Bisericii, pocăinţa înseamnă, în primul rând, lepădarea păcatului (respectiv), părere de rău, lacrimi, nevoinţă, rugăciune insistentă etc. Apare însă întrebarea: dacă facem acestea, mai este nevoie de Taina Pocăinţei (Spovedania)? Sau: pentru a ne împărtăşi este nevoie de fiecare dată să ne spovedim? Părerile sunt şi vor fi împărţite – şi aceasta din cauza unor confuzii pe care dorim să le clarificăm.

Ierom. Petru Pruteanu

Cand si cum sa ne impartasim? (IV)

2010-02-06T20:08:00.001+02:00

Alta era situaţia în Apus. Din relatările Fericitului Ieronim vedem că în Apus clerul avea tendinţa (nemotivată în vreun fel) de a „limita accesul” mirenilor la Sfânta Scriptură şi la Sfintele Taine. De fapt situaţia poate fi uşor înţeleasă, dacă amintim faptul că atât Scriptura, cât şi întregul cult erau accesibile numai cunoscătorilor de limbă latină, care, bineînţeles, nu erau prea mulţi (şi aproape deloc în spaţiul galic şi mai ales anglo-saxon). Lucrurile se complică şi mai mult atunci când – după 1054 – Biserica din Apus instituie practica slujirii la mai multe Altare în aceeaşi biserică (întâlnită astăzi şi în Biserica Ortodoxă Rusă, mai ales în marile catedrale) şi apoi, mai târziu, practica liturghisirii de mai multe ori în aceeaşi zi, care este de-a dreptul greşită. Odată cu introducerea acestor inovaţii liturgice (cu serioase implicaţii dogmatice), scolastica a început să „inventeze” tot felul de reguli şi condiţii pentru laici, ca aceştia să se poată împărtăşi. Aceste „noi reguli” n-au fost însă valabile decât până la Reforma făcută de protestanţi, care, trecând la sistemul „Biserică fără preoţi”, i-a obligat pe romano-catolici să-şi reformuleze învăţătura latină conform căreia, până atunci, Liturghia se putea oficia şi fără credincioşi, adică doar de preot. Dându-şi seama de greşelile făcute, latinii încep (prin secolele al XVII-lea–al XVIII-lea) să se inspire din izvoarele patristice ale Răsăritului, mai ales din Scrierile Sfântului Nicodim Aghioritul, publicate în numeroase ediţii la Veneţia şi citite cu mult interes. Prin scrierile Părinţilor răsăriteni, apusenii au început să înţeleagă scopul instituirii Jertfei nesângeroase şi – mai ales după Conciliul II Vatican (1962-1965) – au început să se împărtăşească la fiecare Liturghie. Latura negativă a acestei „reînnoiri” în Biserica Romano-Catolică este că nu se mai impune ajunarea, inovaţie pe care noi, în condiţii normale, nu o putem accepta. Menţionăm însă încă o dată că practica desei împărtăşiri este aproape străină Bisericii Apusene din secolele al XII-lea–al XVII-lea, în care scolastica era pusă deasupra Tradiţiei, iar din cauza iezuiţilor acest curent a pătruns şi în Teologia Răsăriteană.

Aşa se face că, începând cu secolele al XVII-lea–al XVIII-lea, în mod special teologia rusă (prin latinizarea Academiilor de Teologie din Kiev şi Lwov) rămâne puternic influenţată de scolastică. În scurt timp, acest curent va trece din centrele academice din vestul Rusiei la toate celelalte şi va avea repercusiuni nu numai asupra teologiei ruseşti de mai târziu, ci asupra întregii teologii ortodoxe de tradiţie bizantină.

După părerea mai multor teologi ortodocşi (Pavel Florenski, Hristou Andrutsos, Balanos, Ch. Yannaras ş.a.) începutul propriu-zis al influenţelor scolastice în Teologia Răsăriteană îl constituie Mărturisirile de Credinţă din secolul al XVII-lea, şi mai cu seamă cea a lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului, discutată şi aprobată în Conferinţa Teologică de la Iaşi (1642), numită şi „Sinod”. La Iaşi, Mărturisirea a fost corectată de două mari erezii: existenţa purgatoriului şi omiterea epiclezei. Dar şi după aceste revizuiri făcute de Meletie Syrigos, textul a rămas cu multe influenţe latine, necorectate nici până astăzi.

Desigur, Mărturisirea lui Petru Movilă are şi laturile ei pozitive. În primul rând, este pentru prima dată când în Răsărit se reuşeşte o sistematizare atât de practică a dogmelor (bazată pe întrebări şi răspunsuri), metoda fiind împrumutată, fără îndoială, din Occident. Nu s-a reuşit însă o debarasare completă şi de conţinutul ideilor. Analizate superficial, ele par oarecum valabile, dar în profunzimea lor conţin şi erori, de care nu este vinovat atât Petru Movilă sau „sinodalii” de la Iaşi, cât contextul istoric şi cultural al vremii.

Revenind la problema noastră, vreau să spun că pentru prima dată (cel puţin oficial) în Teologia Răsăriteană, pe lângă cele 10 porunci dumnezeieşti, apar şi nouă porunci bisericeşti, preluate de atunci încoace de aproape toate Catehismele, inclusiv de cel al B.O.R. din 1952 şi din ediţiile acestuia de după 1990. Fără să fac prea multe comentarii, vreau să citez „a patra poruncă bisericească”, pentru că se leagă de problematica studiului de faţă. Deci „să ne spovedim şi să ne împărtăşim în fiecare din cele patru posturi mari de peste an, sau, dacă nu putem (?!), cel puţin o dată pe an, în postul Sfintelor Paşti”. În primul rând mă grăbesc să spun că această „poruncă” nu are nici un temei în întreaga Tradiţie a Bisericii, iar în al doilea rând (ironizând puţin lucrurile) îmi exprim mirarea de ce magistrala Mărturisire aprobată de Sfântul Sinod al B.O.R. nu a „poruncit” ca preotul, „dacă nu poate”, să facă Liturghie cel puţin o dată pe an, la Paşti.

Nu doresc să insist prea mult asupra acestui aspect, ci vreau să menţionez că, deşi unii intercalează în această zisă poruncă ideea că „cine vrea poate totuşi să se împărtăşească şi mai des”, ignoranţa care a cuprins mai ales Bisericile Ortodoxe Rusă şi Română este una fără precedent şi cu grave repercusiuni asupra vieţii duhovniceşti a creştinilor (Cf. Ioan 6:53). Chiar dacă Sfântul Simeon al Thesalonicului şi mai ales Nicolae Cabasila constată o scădere a evlaviei faţă de Sfintele Taine încă în secolele al XIV-lea–al XV-lea, ceea ce a urmat începând cu secolul al XVII-lea este ceva care nu se poate tolera în nici un fel. Dacă protestanţii spun tot mai des „Înapoi la (Sfinţii) Părinţi!”, nu ar trebui oare noi să facem în primul rând acest lucru?

Cand si cum sa ne impartasim? (III)

2010-02-01T14:08:00.001+02:00

Chiar dacă accentul dintotdeauna a căzut pe vrednicie, cum de fapt este şi normal, invocându-se de fiecare dată textul paulin de la I Corinteni 11:27-30, Părinţii au vorbit şi de anumite perioade de timp limită, legate de primirea Sfintelor Taine, şi acest lucru l-am văzut în parte atunci când am prezentat argumentele canonice legate de împărtăşire. Să vedem care este Tradiţia patristică a Bisericii:

Sfântul Vasile cel Mare, de exemplu, într-o scrisoare adresată Chesariei patriciana, relatează următoarele: Împărtăşirea zilnică şi hotărârea de a primi zilnic Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos e un lucru bun şi folositor, căci El Însuşi o spune limpede: „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6:54)… Cu toate acestea, noi [cei din Capadocia – n.n.] ne împărtăşim numai de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, precum şi în alte zile când se face pomenirea vreunui sfânt.

În Apus, Sfântul Ambrozie al Milanului, dar mai ales Fericitul Augustin vorbesc de necesitatea împărtăşirii zilnice – acceptându-se doar în cazuri extreme şi împărtăşirea o singură dată pe săptămână (duminica)–, iar un alt Sfânt Părinte din Apus, străromânul Ioan Casian, face monahilor şi credincioşilor în general următorul îndemn: „Nu trebuie să refuzăm duminica Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţirea cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât, judecându-ne nevrednici de primirea marelui har, să căutăm şi mai mult leacuri pentru rănile noastre. Nu am fi de altfel vrednici să primim Împărtăşania nici măcar o dată pe an…, dar cu mult este mai drept ca, de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pentru merit de acele Sfinte Taine, s-o primim ca pe un leac al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi de deşarta trufie şi stăruinţă a inimii, să credem că numai o dată pe an suntem vrednici de a ne împărtăşi cu Sfintele Taine…”

Trebuie să menţionăm însă că, începând cu secolele al V-lea–al VI-lea, Sfinţii Părinţi, atunci când vorbesc de primirea Sfintelor Taine, fac unele diferenţe între monahi şi mireni, deşi acestea nu sunt prea mari şi, dintr-un anumit punct de vedere, nefondate. Cu toate acestea, haideţi să vedem despre ce fel de diferenţe este vorba, ţinând seama că modul de viaţă al monahilor diferă totuşi de cel al mirenilor. Încercând deci o sistematizare a mărturiilor patristice în legătură cu problema dată, vom face şi noi aceeaşi diferenţă, fără a insista însă prea mult, întrucât, până la urmă, toţi avem aceeaşi chemare (Efeseni 4:4) – cea a sfinţirii şi îndumnezeirii.

Referindu-ne la monahi, vedem că şi pustnicii din Egipt, deşi duceau o viaţă anahoretică, se împărtăşeau în fiecare duminică, monahii de la Lavra Pecerska – de 2-3 ori pe săptămână, iar cei din Sfântul Munte chiar şi în fiecare zi, mai ales cei neputincioşi şi bolnavi. „Monahul, spune Sfântul Apolo, trebuie să se cuminece (de e cu putinţă) în fiecare zi cu Tainele lui Hristos. Căci cel ce se depărtează pe sine de aceasta, se depărtează de Dumnezeu. Iar cel ce-o face aceasta continuu, continuu se îmbracă cu trupul Domnului.“

Această evlavie a fost vie secole de-a rândul printre monahi şi se mai ţine pe alocuri, chiar dacă şi în secolul al IX-lea Sfântul Teodor Studitul atestă tendinţa suprimării ei. Aşa se explică faptul că acest Sfânt Părinte (Teodor) îi mustra de multe ori pe monahii săi printr-un fel de cuvântări catehetice despre Sfânta Împărtăşanie, în care spune: „Sfânta Împărtăşanie este cel mai mare dar dumnezeiesc, noi însă nu purtăm grijă să ne împărtăşim destul de des, şi mă mir, pentru ce să ne cuminecăm numai duminica, iar în altă zi când se face Liturghia – nu. Căci se cuvine mai ales monahilor care se află în sânul vieţii de obşte, în toate zilele să se împărtăşească. Însă o zic despre cei curaţi şi cu sufletul şi cu trupul, dar cu nebăgare de seamă şi fără mare cercare şi luare-aminte să nu îndrăznească cineva… Vedeţi, fraţilor, că dacă cel ce este oprit de la masa de obşte să mănânce şi-i pare rău, cu cât oare mai mult se cade să se mâhnească, să plângă şi să se tânguiască cel ce se opreşte pe sine însuşi de la masa dumnezeiască, fie pentru necurăţie, fie pentru neînfrânare, ori pentru neascultare sau pentru oricare altă patimă. Căci nu se lipseşte de o hrană proastă şi trecătoare, ci de pâinea vieţii şi de paharul mântuirii şi, mai adevărat să zic, de Însuşi Hristos… Deci, de se va întâmpla să fim chiar la muncă şi ascultare afară şi vom auzi toaca bisericii (cea de la începutul Liturghiei – n.n.), să lăsăm treaba şi să alergăm cu multă sârguinţă să ne cuminecăm şi mult ajutor vom câştiga. Căci cu această grijă fiind de-a pururea, ne vom feri de orice păcat şi vom fi gata totdeauna de sfârşit, iar dacă nu avem grijă de a ne împărtăşi, cădem în multe patimi ale păcatelor.”

Sfântul Simeon Noul Teolog a reglementat pentru obştea sa de la „Sfântul Mamas” împărtăşirea zilnică sau cel puţin de 2-3 ori pe săptămână, accentuând faptul că alt „remediu” împotriva păcatului nu există. Împărtăşania trebuie luată însă după o pregătire duhovnicească şi trupească şi, de fiecare dată, cu binecuvântarea duhovnicului (care se subînţelege că trebuie să fie din aceeaşi mănăstire).

Cercetând însă izvoarele patristice, vedem că şi mirenii au aceleaşi „îndatoriri” de a se împărtăşi foarte des, chiar dacă nu zilnic, ci numai în duminici şi sărbători. Diferenţa aceasta însă nu apare decât pentru simplul motiv că la bisericile parohiale nu se slujeşte mai des. Au existat însă şi mireni care în trecut se împărtăşeau în fiecare zi şi tocmai pentru ei şi datorită lor Biserica a instituit, în secolul al VI-lea, regula liturghisirii zilnice în mănăstiri şi chiar în parohii, şi tot atunci, şi din aceleaşi motive, s-a instituit un nou rit liturgic, numit mai târziu „Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite” – Liturghie la care credincioşii mai evlavioşi se puteau împărtăşi în fiecare zi din Postul Mare, dar cu Euharistie păstrată din duminica precedentă. Apariţia acestor practici liturgice „noi” nu poate fi explicată decât dacă presupunem că oamenii voiau să se împărtăşească mai des. Totuşi, pentru a nu se ajunge la atitudini extremiste, Sfinţii Părinţi au stabilit anumite reguli pentru împărtăşirea mirenilor.

Cuviosul Iov Mărturisitorul, de exemplu, bazându-se pe scrierile Sfântul Vasile cel Mare şi pe textul Canoanelor 9 Apostolic şi 2 Antiohia (de care deja am amintit), spune că „fiecare creştin (dacă nu e oprit de duhovnicul său – n.n.) trebuie să se împărtăşească în fiecare zi.” Trebuie să recunoaştem însă că acest „îndemn părintesc” nu a devenit niciodată regulă pentru mireni, încât considerăm mult mai valabile sfaturile de mai târziu a doi mari Sfinţi Părinţi, şi anume: Sfântul Grigorie Palama (1359) şi Sfântul Simeon al Thesalonicului (1430).

Primul dintre ei consideră împărtăşirea duminicală ca pe o datorie a fiecărui creştin, iar Sfântul Simeon, arătând folosul şi necesitatea împărtăşirii cu Hristos, atenţionează pe creştini de a nu depăşi 40 de zile fără primirea Împărtăşaniei (deşi am văzut că pentru Sfântul Macarie Egipteanul termenul de 40 de zile este prea mare).

Menţionăm că în jurul acestui „termen” de 40 de zile, anumiţi „teologi”, aş spune puţin-luminaţi, au speculat foarte mult, ajungându-se chiar la afirmaţia că „nu te poţi împărtăşi mai des de 40 de zile”. Afirmaţia nu are nici un suport teologic şi o calificăm ca fiind total eronată. Toată Tradiţia Bisericii afirmă tocmai contrariul.

O ultimă reglementare de care am vrea să amintim este cea a unui Sinod de la Constantinopol ţinut în august 1819. Acest Sinod a hotărât ca „atât monahii, cât şi mirenii, fiecare după puterea lor, să se împărtăşească la fiecare Liturghie sau şi mai rar, dar nu după un număr fix de zile, ci aşa cum recomandă fiecăruia duhovnicul”.

Am văzut deci cât de mult a însemnat pentru Părinţii Bisericii deasa împărtăşire. Şi incursiunea noastră în istorie nu-i nici pe departe exhaustivă. Tocmai de aceea am dori să mai amintim două lucruri legate de modul în care Sfinţii Părinţi înţelegeau „datoria de a te împărtăşi”. Exemplele se leagă de anumite situaţii din viaţa omului.

Sfântul Ioan Postitorul, de exemplu, în al 8-lea Canon al său spune că cel ce s-a întinat în somn cu scurgere (seminală) o zi se scoate de la împărtăşanie, curăţindu-se de întinăciune, şi va zice Psalmul 50 şi va face 49 de metanii. Vedem deci că acest termen de o zi constituie canon de curăţire şi într-un anumit sens o privaţiune; or, în zilele noastre să-l opreşti pe cineva pentru o zi de la Împărtăşanie este „absurd”, din moment ce el însuşi se lipseşte pe sine pentru câteva luni de zile, fără a considera aceasta o problemă. Pentru Sfântul Ioan Postitorul însă o zi fără Hristos este o mare pagubă, încât, chiar dacă numeşte scurgerea ca fiind „necurăţie”, nu îndrăzneşte să oprească pe cineva pentru mai mult de o zi.

A doua problemă de care tocmai amintisem se prezintă pentru noi ca fiind de-a dreptul şocantă şi ea se leagă de Canonul 16 al Sfântului Timotei al Alexandriei. După ce Sfântul Timotei arată obligativitatea ajunării înainte de împărtăşire, el spune: „Dacă însă cineva ajunând spre a se împărtăşi, spălându-şi gura sau făcând baie a înghiţit apă fără să vrea, se cuvine a se împărtăşi căci satana, aflând prilej de a-l opri (pe om) de la împărtăşire, mai des face aceasta”. Fără a mai comenta, menţionăm că acest canon nu a fost anulat de vreun sinod.

Vedem deci că aceşti Părinţi ai Bisericii de Răsărit au trăit intens experienţa mistică a unirii cu Hristos şi de aceea nu doreau să se lipsească de ea în nici o împrejurare a vieţii, ţinând să se împărtăşească, dacă e posibil, în fiecare zi, sfinţind astfel fiece clipă a existenţei lor pământeşti.

Ierom. Petru Pruteanu

Când și cum să ne împărtășim? (II)

2010-01-26T12:22:00.000+02:00

Sfinţii Părinţi, fără excepţii, au văzut drept prim scop al Liturghiei împărtăşirea clerului şi a credincioşilor mireni cu Trupul şi Sângele Domnului. Ca dovadă, atât textul Sfintei Liturghii, cât şi Sfinţii Părinţi nu concepeau participarea la Liturghie fără împărtăşire. Această „regulă” este, de fapt, de origine apostolică şi era ţinută cu stricteţe în timpul Sfinţilor Apostoli (Fapte 2, 46) şi încă multe secole de-a rândul după aceea. Au fost însă şi excepţii – tocmai de aceea Biserica s-a văzut obligată să reglementeze anumite principii canonice. Pentru a fi mai plauzibili, vom da textul integral al canoanelor, la care vom anexa interpretările celor mai importanţi canonişti bizantini şi moderni.

Canonul 8 Apostolic, de exemplu, prevede următoarele: Dacă vreun episcop sau preot sau diacon sau orice alt cleric [ipodiaconi, psalţi sau citeţi hirotesiţi – n.n.], săvârşindu-se Sfânta Liturghie, nu s-ar împărtăşi, să spună cauza. Şi dacă ar fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n-ar spune-o, să se afurisească, ca unul ce s-a făcut vinovat de sminteală şi a făcut să nască bănuială împotriva celui care a adus Sfânta Jertfă ca şi când nu ar fi validă. Theodor Balsamon, canonist bizantin şi patriarh al Antiohiei (secolul al XII-lea), vede în această dispoziţie canonică obligativitatea nu doar a preotului slujitor de a se împărtăşi – căci aceasta e de la sine înţeles –, ci a întregului cler asistent la Sfânta Liturghie, cu excepţia celor opriţi canonic şi a celor ce au un „motiv binecuvântat”.

În mod surprinzător însă această dispoziţie a Bisericii nu se limitează numai la treptele superioare şi la cele inferioare ale clerului, ci se referă şi la mireni, aşa cum se poate vedea în Canonul imediat următor – 9 Apostolic –, care spune: Toţi credincioşii care intră în biserică şi ascultă scripturile (Apostolul şi Evanghelia – n.n.), dar nu rămân în continuare la slujbă şi la Sfânta Împărtăşanie, aceia trebuie să se excomunice ca făcând neorânduială în Biserică. Unii canonişti mai moderni au văzut aici interdicţia de a ieşi din biserică înainte de sfârşitul slujbei. Canoniştii bizantini însă (Balsamon, Aristen, Zonara ş.a.) au văzut în acest canon obligativitatea mirenilor de a se împărtăşi la fiecare Liturghie; iar Cormiciaia Slavă (1787) aduce în sprijinul acestui canon alte două (80 Trulan şi 2 Antiohia), interpretându-le astfel: „Să se afurisească (excomunice) cel ce nu rămâne în biserică până la rugăciunea finală şi cei ce nu se împărtăşesc”.

Canonul 2 al Sinodului din Antiohia (341), de care deja am amintit, excomunică pe cei care „se feresc de Sfânta Euharistie potrivit unei neorânduieli”, iar Canonul 80 Trulan (691-692) cateriseşte clericul şi excomunică mireanul care trei duminici la rând a lipsit de la biserică şi s-a lipsit de Sfintele Taine, fără a avea un motiv binecuvântat. Acelaşi lucru îl prevede şi Canonul 11 de la Sardica (343).

Deci Canoanele Bisericii Ortodoxe au văzut întotdeauna săvârşirea Sfintei Liturghii legată de actul împărtăşirii întregii Sinaxe. Acelaşi lucru reiese şi din textul Sfintei Liturghii.

Începând cu primele momente ale Liturghiei credincioşilor, a celor care teoretic au voie să se împărtăşească, preotul rosteşte (în taină) următoarele: …Dă celor ce se roagă împreună cu noi [cu preoţii – n.n.] să-Ţi slujească totdeauna cu frică şi cu dragoste şi întru nevinovăţie şi fără osândă să se împărtăşească cu Sfintele Tale Taine…, iar în alt loc preotul spune astfel: Învredniceşte-ne să ne împărtăşim cu cuget curat, cu cereştile şi înfricoşătoarele Tale Taine ale acestei sfinte şi du-hovniceşti mese, spre lăsarea păcatelor…Să remarcăm faptul că la Liturghia care se săvârşeşte aproape în toate zilele de peste an preotul nu se roagă doar pentru vrednicia sa de a se împărtăşi el singur, ci şi pentru a întregului popor – ceea ce te face să crezi că poporul se şi împărtăşeşte; aceleaşi rugăciuni se folosesc şi în post şi în afara lor, când aproape nimeni dintre mireni nu se apropie de Potir. Există însă şi anumite „texte liturgice clasice” care arată caracterul comunitar al împărtăşirii cu Sfintele Taine:

Luaţi, mâncaţi,… Beţi dintru acesta toţi…, toate la plural;

Rugăciunea în taină a preotului …şi ne învredniceşte prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă [preoţilor – n.n.] Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge şi prin noi la tot poporul;

Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă!;

Rugăciunea de mulţumire: Să se umple gurile noastre… că ne-ai învrednicit pe noi [toţi] a ne împărtăşi…;

Ectenia de mulţumire: Drepţi, primind dumnezeieştile, sfintele, preacuratele… lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulţumim Domnului ş.a.

Fără a face prea multe comentarii, uşor ne dăm seama că aceste rugăciuni – şi, prin ele, întreaga Liturghie – nu au nici un rost atunci când, în cea mai mare parte a anului şi la majoritatea bisericilor, nu se împărtăşeşte nimeni altcineva decât preotul (cel mai vrednic dintre toţi!?) sau în cel mai bun caz 2-3 copii. Unde mai punem că acel „potir al comuniunii” de care vorbesc Sfinţii Părinţi devine în mod evident un „potir al egoismului”, un „drept rezervat numai preotului”. Mai mult decât atât, în cazul în care se împărtăşeşte preotul singur, Liturghia nu mai este o „frângere a pâinii” (artoklasia), căci „frângere” înseamnă împărţire în mai multe bucăţi (pentru mai mulţi). În acest caz, nici „junghierea” de la Proscomidie (care dincolo de simbolul Jertfei este o etapă practică ce precede „frângerea”) nu-şi mai găseşte rostul!

Este clar deci că însăşi săvârşirea Liturghiei e legată de împărtăşirea credincioşilor. Chiar dacă se oficiază zilnic sau numai în anumite zile din săptămână, Liturghia nu poate fi concepută fără împărtăşire şi acest lucru e confirmat şi de Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia III la Efeseni prin următoarele cuvinte: Văd că se face multă neorânduială la Împărtăşire. În celelalte zile ale anului nu vă împărtăşiţi chiar dacă adeseori sunteţi curaţi [adică nu aveţi păcate opritoare – n.n.], iar când vin Paştile (şi alte sărbători), chiar dacă aţi făcut ceva rău, îndrăzniţi să vă împărtăşiţi?! Vai de nepriceperea voastră şi de răul vostru obicei! În zadar se săvârşeşte Liturghia în fiecare zi dacă nu vă împărtăşiţi… Acestea le spun nu ca să vă împărtăşiţi oricum, la întâmplare, ci ca să vă faceţi vrednici. Omule, nu eşti vrednic să te împărtăşeşti? Atunci nici pe celelalte rugăciuni ale Liturghiei [credincioşilor – n.n.] nu eşti vrednic să le auzi…, deci, dacă (zici că) nu eşti vrednic să te apropii de Sfintele Taine, pleacă împreună cu catehumeii, pentru că nu te deosebeşti cu nimic de ei…

Împărtăşirea la fiecare Liturghie este obligatorie, după Sfântul Chiril al Ierusalimului, şi pentru faptul că noi înşine cerem acest lucru în rugăciunea „Tatăl nostru”. Interpretarea dată de acest Sfânt Părinte la cererea „pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi” (Matei 6:11) se referă tocmai la implorarea milei lui Dumnezeu de a ne învrednici să ne împărtăşim în acea zi cu „pâinea care se pogoară din cer” şi care este „spre fiinţă”, adică spre viaţă veşnică. Reiese însă că degeaba o cerem, dacă doar peste câteva clipe cei mai mulţi refuză să o primească.

În sprijinul acestei idei se pot aduce multe alte argumente patristice, dar, pentru a nu-i face pe unii să le numească „speculaţii filozofice”, vom trece la alt fel de argumente, inclusiv de ordin istoric.

În trecut, în primele patru-cinci secole creştine, credincioşii fără impedimente se împărtăşeau la fiecare Liturghie, dar această evlavie a început să scadă simţitor începând chiar din secolul al IV-lea şi tocmai de aceea Părinţii Bisericii au început să lupte împotriva acestei „inovaţii”, chemând neîncetat poporul la Potirul Domnului. Sfântul Ioan Gură de Aur pune această scădere a râvnei pe seama trândăviei şi ignoranţei omului contemporan lui, care nu mai dorea să ducă o viaţă în curăţie şi înfrânare pentru a putea primi Sfintele Taine în fiecare zi. Sfântul Ioan critica în acelaşi timp atitudinea unor oameni care legau primirea Împărtăşaniei doar de anumite perioade ale anului sau de unele sărbători şi care de fapt aveau o viaţă plină de păcate, dar care aveau senzaţia că în felul acesta îşi fac „datoria faţă de Biserică”. Ei, aceste lucruri sunt astăzi parcă mai valabile decât atunci!

O analiză interesantă asupra aceleiaşi probleme o face Sfântul Chiril al Alexandriei, care vede în această „fugă de împărtăşire” o iscusită lucrare a diavolului. Vrăjmaşul mântuirii noastre, spune acest Sfânt Părinte, a luptat la început prin împăraţii păgâni, care omorau trupurile creştinilor. Acum, creştinii fiind liberi fizic, diavolul lucrează la înrobirea lor duhovnicească, concretizată în autoizolarea (benevolă) de Cel ce este „Izvorul vieţii”, şi care până la urmă este un suicid spiritual. La început, când omul (Adam) încă nu era vrednic de mâncare, diavolul l-a făcut să mănânce, iar acum, când Hristos ne-a făcut vrednici de mâncare, diavolul încearcă să ne îndepărteze, adică el lucrează tot timpul în mod contrar. De aceea, pe bună dreptate, Sfântul Chiril spune că, îndepărtându-ne de Sfânta Împărtăşanie, ne facem vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi prieteni ai diavolului.

Sfântul Macarie Egipteanul merge şi mai departe, considerând uneori posedarea omului de către puterile demonice tot ca efect al refuzului împărtăşirii dese, căci îi spune femeii pe care tocmai o vindecase de această boală: Niciodată să nu neglijezi a merge la biserica lui Dumnezeu şi a te împărtăşi cu Tainele lui Hristos Domnul! Aceasta [demonizarea] ţi s-a întâmplat pentru că timp de cinci săptămâni [35 de zile – n.n.] nu te-ai apropiat de Preacuratele Taine. Ideea poate fi uşor observată şi în a II-a Rugăciune înainte de Împărtăşire, în care Sfântul Ioan Gură de Aur îşi arată teama că, dacă nu se va împărtăşi mai des, „va fi prins de lupul cel înţelegător”.

Vedem deci câte rele ne provocăm noi înşine prin refuzul de a ne pregăti trupeşte şi sufleteşte pentru a ne putea împărtăşi mai des. Totuşi împărtăşirea – fie rară, fie deasă – nu poate fi făcută oricum, ci cu o anumită pregătire. De Sfintele Taine sunt vrednici numai cei cu viaţa curată, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, dar dacă cineva nu este aşa, chiar dacă o singură dată s-ar apropia, osândă îşi ia.

Ieromonah Petru Pruteanu

Când și cum să ne împărtășim? (I)

2010-01-08T13:13:00.000+02:00

Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!

Ce îndemn călduros! Ce invitaţie insistentă! Păcat însă că noi, creştinii, următori ai lui Hristos şi oamenii aşa-zişi „de biserică” (în comparaţie cu majoritatea secularizată a celor care doar se numesc creştini), rămânem surzi acestei invitaţii de a ne împărtăşi din „masa Stăpânului”, din „darul nemuririi” şi din „antidotul morţii”. La fiecare Liturghie, Hristos, prin gura preotului, Se oferă zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…” şi: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu…” şi, văzând ce se întâmplă, mă întreb care mai este rostul acestor cuvinte din moment ce la majoritatea Liturghiilor de peste an nimeni nu „ia” şi nimeni nu „bea”?! Pentru ce mai săvârşim atunci Liturghia în fiecare duminică sau chiar în fiecare zi?! Şi acum o ultimă întrebare: ceea ce facem este normal sau greşit? Dacă este normal, atunci care este scopul principal al Sfintei Liturghii, iar dacă este greşit, care este soluţia şi ce învaţă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi în legătură cu aceasta?

În Evanghelia după Ioan, cap. VI, găsim cea mai profundă şi mai directă învăţătură biblică referitoare la rostul împărtăşirii cu Hristos. Iată ce spune Mântuitorul: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi Sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru mine şi Eu întru el” (Ioan 6:53-56). Vedem deci clar îndoitul scop al împărtăşirii, şi anume: intrarea în relaţie de comuniune cu Hristos, Mântuitorul nostru, precum şi dobândirea „învierii spre viaţă”(Ioan 5:29), adică a vieţii veşnice.

Dacă ne referim şi la contextul în care au fost rostite aceste cuvinte, care „sunt duh şi sunt viaţă”(Ioan 6:63), vedem că Mântuitorul Şi-a început cuvântul prin amintirea hrănirii cu mană în pustie a poporului evreu (Ioan 6:31-32), iar aceasta, pentru a arăta atât trecerea de la Vechiul la Noul Legământ (de la curățirea prin sângele ţapilor la curăţirea prin sângele Noului Legământ), cât şi imposibilitatea pentru om de a trăi chiar şi o singură zi fără mană – „pâinea care se pogoară din cer” (Ioan 6:51).

Nu intră în preocuparea studiului de faţă prezentarea învăţăturii Bisericii despre Sfânta Jertfă, despre realitatea prezenţei hristice în Sfintele Taine şi nici măcar despre roadele („efectele”) Sfintei Euharistii în viaţa omului. Despre această problemă s-a scris mult, chiar dacă mai mult teoretic (scolastic chiar). Pe noi ne preocupă latura practică, adică în ce măsură atitudinea noastră concretă vizavi de împărtăşirea cu Sfintele Taine este conformă cu învăţătura Bisericii.

De la început trebuie să afirmăm că Sfinţii Părinţi nu au văzut împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos doar ca pe o încununare a unui efort ascetic sau ca pe o „răsplată” pentru cel ce merge bine pe calea ce duce spre mântuire, ci şi ca pe un „medicament” oferit celor slabi, căci nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi (Matei 9:12). Altfel spus, în plan eclesiologic şi eshatologic, împărtăşirea cu Sfintele Taine este într-adevăr un scop, adică ceea ce încununează viaţa noastră în Hristos şi ne uneşte „pe noi înşine şi unii pe alţii”, dar în plan personal, împărtăşirea este totuşi un mijloc şi o „hrană de drum”, fără de care călătoria noastră în această lume este sortită eşecului.

Tocmai de aceea problema devine delicată, căci se uită adeseori că Împărtăşania se dă mai întâi „spre iertarea păcatelor” (Matei 26:26-28) şi abia apoi „spre viaţa de veci”. Nimeni nu poate dobândi viaţa de veci dacă mai întâi n-a scăpat de păcat şi de patimile generate de el. Dar singura posibilitate de realizare a acestui lucru este lupta împreună cu Hristos, pe Care-L primim în noi prin Sfintele Taine. Şi prin Taina Pocăinţei se dă iertarea păcatelor, dar Pocăinţa este privită ca un „stadiu pregătitor”, o anticameră a „vederii luminii celei adevărate” şi a primirii „Duhului ceresc”. Mai mult decât atât, în afara legăturii euharistice cu Hristos, nici pocăinţa nu are forţa cuvenită şi, ca să argumentez acest lucru, voi da exemplul Sfintei Maria Egipteanca.

Ceea ce vedem uimitor în viaţa ei nu este neîmpărtăşirea de-a lungul câtorva zeci de ani (chiar dacă unii îşi găsesc în această scriere hagiografică un argument în sprijinul propriei ignoranţe), ci faptul că înainte de a merge în pustie, când abia făcuse făgăduinţă de pocăinţă Maicii Domnului, dar nu împlinise nici cea mai mică parte a canonului ce-l „merita” pentru păcatul desfrânării, ea s-a împărtăşit cu Sfintele Taine în biserica Înaintemergătorului de lângă Iordan şi abia după aceea a mers în pustie să se pocăiască. Deci Sfânta Maria nu a neglijat în nici un fel lucrarea iertătoare şi sfinţitoare a Sfintelor Taine. Mai mult decât atât, ea a fost convinsă că fără Hristos nu poate face nimic (Ioan 15:5) şi de aceea nici nu şi-a conceput pocăinţa fără lucrarea tainică a lui Hristos prin Sfintele Taine. Vedem deci că aşa-zisul „argument” în favoarea unei împărtăşiri mai rare nu este valabil. Cazul Sfintei Maria Egipteanca este în mod clar unul special şi aproape unic, chiar dacă mai există şi alţi sfinţi care s-au împărtăşit rar.

Majoritatea Sfinţilor Părinţi însă, în baza tradiţiei apostolice şi a părinţilor din primele veacuri (Ignatie Teoforul, Irineu de Lyon ş.a.), a practicat şi a recomandat „oamenilor obişnuiţi” (fără o harismă specială) împărtăşirea deasă şi chiar foarte deasă – sau mai corect: sistematică, considerând Împărtăşania ca fiind „singurul remediu” împotriva patimilor, dar nu fără o nevoinţă ascetică. De aceea considerăm necesară prezentarea învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Răsăritului vizavi de această problemă, făcând abstracţie de orice interpretări inovatoare scolastice, atât de mult prezente în teologia noastră. Vom argumenta prin texte liturgice şi patristice, nu prin sofisme şi raţionamente omeneşti nefondate. Să vedem aşadar ce zice Biserica!

Ieromonah Petru Pruteanu

DEASĂ SAU RARĂ ÎMPĂRTĂŞIRE? (IV)

2009-12-04T21:51:00.001+02:00

5. Cum am putea reveni astăzi la o practică normală a Euharistiei? Desigur că numai printr-o înţelegere justă a sensului şi rostului ei pentru viaţa creştină. Aceasta presupune, însă, preoţi şi creştini responsabili şi luminaţi, angajaţi conştient în trăirea maximală a Evangheliei şi nu oameni "căldicei", dispuşi oricând la orice compromis. Aprofundarea teologiei euharistice a primelor veacuri creştine ca şi cunoaşterea evoluţiei de-a lungul istoriei a practicilor privitoare la împărtăşire, mai mult sau mai puţin conforme cu această teologie, practici devenite adeseori "tradiţie", ne va ajuta să exorcizăm mintea noastră de o mulţime de prejudecăţi sau chiar superstiţii cu privire la Sf. Taină a Impărtăşaniei. Trebuie să fim conştienţi că nu toate "tradiţiile" impuse la un moment dat în istorie au şi o justificare teologică. Pot exista "tradiţii" cum este şi cea cu privire la împărtăşirea o dată sau de patru ori pe an şi chiar la şase săptămâni, care nu pot fi justificate teologic, ci cel mult sentimental. În ce priveşte "vrednicia" pentru primirea Euharistiei trebuie să ştim că nimeni nu poate pretinde vreodată că este vrednic să se împărtăşească. Căci "toţi greşim în multe chipuri" (Iac. 3,2). Iar "dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi " (I In. 1, 8). "Ştim, zicea Sf. Ioan Gură de Aur, că nimeni dintre noi nu este scutit de greşeli, nimeni nu se poate lăuda că ar avea o inimă curată. Îngrozitor este, nu atât a nu avea inima curată, cât că neavându-o astfel nu alergăm la Cel ce poate să o curăţească..." Desigur că sunt păcate grave şi mai puţin grave. "Orice nedreptate este păcat, dar este păcat şi care nu e de moarte" (I In. 5, 17). În cazul păcatului de moarte (crimă, inclusiv avortul, desfrânare sau alte păcate trupeşti, ură, hoţie, drog, magie, erezie...), trebuie să împlinim canonul rânduit la spovedanie şi să nu ne împărtăşim o vreme. Dar dacă nu suntem în păcate de moarte să îndrăznim să ne împărtăşim cât mai des. Bineînţeles cu inima înfrântă şi smerită, cu lacrimi (Sf. Simeon Noul Teolog spune că nimeni să nu se apropie fără lacrimi de Sf. Împărtăşanie) şi cu conştiinţa păcătoşeniei, dar şi cu dorinţa de a primi prin Sfânta Împărtăşanie ajutor în lupta pentru despătimire şi îmbunătăţire. Căci fără Împărtăşanie deasă nu putem deveni mai buni, mai iubitori, mai asemenea cu Hristos. Împărtăşania deasă, primită cu pregătirea necesară ne transformă în Hristos însuşi. "Firea celui mai tare schimbă firea celui mai slab" zice Sfântul Maxim Mărturisitorul. Fiinţa noastră încălzită de focul Dumnezeirii devine ea însăşi foc, ca fierul introdus în foc care devine foc păstrându-şi totodată natura sa proprie. Şi fiindcă se pune în mod justificat problema pregătirii pentru Sf. Împărtăşanie trebuie să spunem că nu există o regulă pentru preoţi şi alta pentru mireni. Toţi trebuie să se pregătească cu post după putere (cel rânduit de Biserică, adică miercurea şi vinerea ca şi cele patru posturi mari), cu înfrânare conjugală pentru cei căsătoriţi, cu rugăciune înmulţită şi mai ales prin cunoaşterea propriei nevrednicii. Postul trupesc ne va ajuta să adâncim în noi foamea după "pâinea vieţii" care este Hristos din Euharistie. Noi trebuie să dorim Împărtăşania, să nu putem trăi fără ea. Iar dacă la o Liturghie nu ne-am împărtăşit, să avem conştiinţa păcatului că l-am refuzat pe Hristos pentru că nu ne-am pregătit ca să-l primim, preferând mai bine mâncarea, odihna, plăcerile lumii, lucrul... Împărtăşirea deasă nu înseamnă nici pe departe obişnuinţă şi devalorizare a ei. Dimpotrivă. Cu cât te rogi mai mult, cu atât te rogi mai bine, cu cât te împărtăşeşti mai des, cu atât îţi creşte dorinţa şi râvna pentru Hristos. Obişnuinţa rea poate interveni la cel ce nu are credinţă şi frică de Dumnezeu.

Trebuie să mai ştim şi aceea că pregătirea pentru împărtăşire nu este numai de o zi sau de două, ci de toată vremea. În toată vremea suntem datori să ne reţinem de la păcat, să avem gândul la Hristos, să fim împăcaţi cu toţi semenii noştri, să fim aplecaţi spre săvârşirea binelui. Ea culminează cu participarea la Vecernie şi Utrenie ca şi la Liturghia propriu-zisă. Toată Liturghia este de fapt o pregătire pentru împărtăşire.

Ţinând seama de situaţia deosebit de gravă existentă în Biserica noastră în privinţa împărtăşirii credincioşilor, îndemnăm şi pe această cale pe cucernicii preoţi să explice îndelung credincioşilor nevoia împărtăşirii mai dese cu Sf. Taine. O Liturghie la care nimeni nu se împărtăşeşte este aproape un non-sens şi o contradicţie totală cu conţinutul rugăciunilor şi cântărilor ei. Cum să cântăm "Să se umple gurile noastre, de lauda Ta, Doamne, că ne-ai învrednicit pe noi a ne împărtăşi cu Sfintele, dumnezeieştile şi de viaţă făcătoarele Tale Taine..." sau "Drepţi, primind Dumnezeieştile, sfintele... lui Hristos Taine... cu vrednicie să mulţumim Domnului", când nimeni nu s-a împărtăşit? Cu ce conştiinţă putem refuza sistematic chemarea Mântuitorului de la fiecare Liturghie: "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi dragoste, apropiaţi-vă"? Hristos care a venit să vindece pe cei bolnavi şi vrea să ne vindece şi să ne ierte şi pe noi împărtăşindu-ni-se în Sf. Taine. Iar noi să-L refuzăm? Cu adevărat, nu ne dăm seama de ce ne lipsim evitând sau amânând Sf. Împărtăşanie! Cucernicii preoţi ar trebui să încurajeze, în primul rând, pe copii (care până la 7 ani pot să se împărtăşească fără spovedanie şi fără ajun) şi pe bătrâni să participe regulat la împărtăşire. Astfel, nu va mai fi Liturghie fără împărtăşire. De asemenea, pentru o participare cât mai conştientă a credincioşilor la Sf. Liturghie, în care aceştia să poată urmări caracterul ei de jertfă, se impune citirea cel puţin a rugăciunilor din Anaforaua euharistică cu voce tare. Să nu uităm că în vechime aceste rugăciuni, care formează miezul Liturghiei şi de care depinde înţelegerea şi trăirea ei se citeau cu voce tare. Preotul, invocând Duhul Sfânt peste obşte şi peste Darurile puse înainte, primea răspunsul şi întărirea credincioşilor de prefacerea lor în Trupul şi Sângele Domnului prin acele Amin-uri pe care acum le rosteşte tot el, ceea ce este cu totul nefiresc. Şi aceasta în timp ce credincioşii stau pasivi, mulţi fără să ştie ce se petrece în acele momente. Or, dacă preotul, după ce strana termină cântarea, citeşte cu voce tare canonul euharistic, credincioşii vor urmări continuitatea rugăciunilor, îşi vor da seama de sensul lor profund şi se vor simţi implicaţi în ele. Liturghia se va prelungi cu 10 minute, însă cu ce efecte!

Credem că numai printr-o renaştere liturgică cu accentul pus pe Sf. Împărtăşanie primită regulat, cu pregătirea necesară, putem nădăjdui la o renaştere duhovnicească trainică şi cu roadele cele mai frumoase pentru Biserica şi neamul nostru. Căci atunci Hristos va lucra în noi şi ne va schimba El însuşi după chipul şi asemănarea Sa.

SERAFIM JOANTĂ

Arhiepiscop ortodox român de Berlin

Mitropolit al Germaniei şi Europei Centrale

DEASĂ SAU RARĂ ÎMPĂRTĂŞIRE? (III)

2009-12-04T21:49:00.000+02:00

3. E adevărat că la pierderea sensului profund al împărtăşaniei ca act comunitar, deci privind pe toţi cei ce participă la Sf. Liturghie, a contribuit şi problema "vredniciei" personale accentuată de toţi părinţii şi îndeosebi de călugări într-o vreme în care Creştinismul a devenit pentru mulţi doar un nume. Fireşte, la împărtăşire nu poate avea acces cel ce trăieşte indiferent, sau în păcate grave. Aşa au apărut canoanele care interzic împărtăşirea un anumit timp, mai lung sau mai scurt potrivit gravităţii păcatului. Dar degrabă, insistenţa Părinţilor şi a canoanelor pe "vrednicia" necesară pentru împărtăşire a fost rău înţeleasă, încât cu timpul nu s-au mai împărtăşit nici cei ce nu erau sub osânda canoanelor, socotindu-se singuri nevrednici de împărtăşirea deasă. Deşi Sf. Ioan Gură de Aur spune că cel ce nu-i zilnic, acela nu-i vrednic să se împărtăşească nici o dată pe an, la Paşti. De altă parte, insistenţa pe pregătirea pentru împărtăşire este legitimă în sine, căci Sfintele Taine nu lucrează automat, fără colaborarea omului prin efortul propriu de despătimire- a dus la o altă atitudine greşită: credinţa că împărtăşirea este o recompensă pentru virtute, pentru efortul împlinit în vederea primirii ei. "Cu cât mai rezonabil este, zice Sfântul Casian, să primim Sf. Taine în fiecare duminică, cu inimă smerită, ca un remediu pentru slăbiciunile noastre crezând şi mărturisind că nu merităm acest har, decât să ne înălţăm în noi înşine prin convingerea deşartă că cel puţin vom fi vrednici odată pe an" (Conv. 23, 21).

Sf. Chiril al Alexandriei (+444) constată în vremea sa şi alte atitudini greşite faţă de Sf. Împărtăşanie. "Sunt unii, zice el, care după ce au gustat din harul dumnezeiesc nu mai merg la biserică din neglijenţă şi amână primirea Sfintei Împărtăşanii sub pretextul respectului şi al pietăţii, în realitate, însă, din lipsă de evlavie şi din răceală. Acest refuz care pare a porni din pietate nu este decât o cursă şi o pricină de sminteală care duce la cădere" (Comentar la Ioan 1,3). De aceea, mai multe sinoade locale: Elvira (306, can. 21), Sardica (343, can. 11) sau ecumenice: Constantinopol (II Trulan, 692, can. 80) se văd nevoite a ameninţa cu excomunicarea pe cei care timp de trei săptămâni nu participă la Sfânta Liturghie şi nu se împărtăşesc. În Occident, unde situaţia era şi mai gravă, diferite sinoade locale insistă pentru împărtăşirea cel puţin de trei ori pe an: Paşti, Crăciun şi Rusalii. Târziu, un sinod din Lateran (Roma, 1215) fixează datoria împărtăşirii cel puţin o dată pe an. Dar deja aceste hotărâri nu mai sunt conforme cu spiritul Liturghiei ca jertfă şi taină a comuniunii care constituie Biserica. Teologia euharistică a primelor veacuri creştine va fi tot mai mult uitată, accentul mutându-se acum pe pietatea individuală în faţa Sfintei Împărtăşanii (care în Apus va fi expusă în afara Liturghiei spre adorare) şi pe interpretarea simbolică a tuturor actelor şi gesturilor liturgice.

4. Renaşterea isihastă, din sec. XIV, va atrage după sine, cum este firesc, şi o renaştere liturgică îndeosebi prin Sfinţii Nicolae Cabasila şi Simeon al Tesalonicului (sec. XV).

Pentru Sf. Nicolae Cabasila, euharistia (Împărtăşania) este izvorul şi desăvârşirea vieţii în Hristos, iar "celelalte taine nu sunt desăvârşite şi nici nu pot da roade... dacă nu luăm parte la ospăţul dumnezeiesc". "În schimb, dacă ne apropiem cu zdrobire de inimă şi ne mărturisim păcatele înaintea preotului, Sf. Împărtăşanie este cea care ne scapă de orice păcat... de unde urmează că nimic n-am făcut numai mărturisindu-ne, fără a gusta din bunătăţile euharistice" (Despre viaţa în Hristos, 4). El arată că de Sfânta Împărtăşanie trebuie să ne apropiem "mereu" . "Căci e nevoie ca Făcătorul lumii să rămână tot timpul în lutul nostru ca să îndrepteze chipul Său în noi de câte ori dă semne că vrea să se strice..." (Ibidem). "Viaţa în Hristos" este de neconceput fără participarea regulată la Sf. Liturghie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine. Căci nu noi ne transformăm pe noi înşine prin efortul nostru ascetic, ci Hristos euharistic lucrează în noi şi dă valoare şi sens la tot ceea ce facem pentru mântuirea noastră. Neglijarea Sfintei Împărtăşanii poate veni şi dintr-o spiritualizare dezincarnată care nu pune accentul pe Sfintele Taine, ci pe voinţa şi efortul omului, concepţie proprie atâtor secte din vechime (pelagianism, priscilianism, bogomilism) condamnate de Biserică.

La rândul său, Sfântul Simeon al Tesalonicului, unul din cei mai mari liturgişti ai Bisericii Răsăritene, insistă şi el asupra necesităţii împărtăşirii dese. În cartea sa "Tratat asupra tututor dogmelor", el zice: "Drept aceea Tainele acestea ni le-a lăsat Iisus pentru ca să fim una cu Dumnezeu. Noi arhiereii şi preoţii adesea cu socotinţă şi cu spovedanie slujind Liturghia să ne împărtăşim cu înfricoşatele Taine; iar ceilalţi şi ei adesea prin Spovedanie, prin sfărâmarea inimii şi cucernicia sufletului să se cuminece. Şi nimeni din cei ce se tem de Domnul să nu treacă peste 40 de zile (neîmpărtăşiţi), şi dacă se vor păzi pe cât vor putea, să se apropie şi mai curând de cuminecătura lui Hristos şi dacă se va putea şi în toate duminicile, mai ales cei bătrâni şi cei bolnavi".

În secolul al XVIII-lea a avut loc la Muntele Athos o mare frământare în jurul problemei desei sau rarei împărtăşiri. Sf. Nicodim Aghioritul, protagonistul desei împărtăşiri, autor a peste o sută de lucrări, între care şi al Filocaliei (culegere de texte din Părinţi ascetici), a scris în acest sens şi această "Carte foarte folositoare pentru suflet. Despre împărtăşirea deasă cu Sfintele Taine ale lui Hristos" în care el argumentează cu texte din Sfinţii Părinţi nevoia împărtăşirii dese şi combate pe cei ce susţin contrariul. Poziţia abordată de Sf. Nicodim şi de cei din jurul său va fi aprobată şi de Patriarhii ecumenici, Teodosie, în 1773 şi Grigorie al V-lea, în 1807 şi 1819.

Renaşterea liturgică din Grecia contemporană cu accentul pus pe înţelegerea Sfintei Liturghii de către credincioşi prin citirea cu voce tare a rugăciunilor din Anaforaua liturgică şi pe împărtăşirea deasă, renaştere promovată de mai multe frăţii religioase, a fost inspirată de mişcarea isihastă de la Sf. Munte şi de scrierile Sf. Nicodim Aghioritul.

În Rusia, împărtăşirea mult mai deasă a credincioşilor în ultimele decenii s-a impus din partea acestora ca o evidenţă a participării lor la Sf. Liturghie. Persecuţiile grave şi lipsa oricărei literaturi religioase a făcut să se nască dorinţa credincioşilor de a se uni cu Hristos euharistic mult mai des decât recomanda oficialitatea bisericească, potrivit unei "tradiţii" venite din Apus. Căci nu trebuie să uităm că "porunca" de a se împărtăşi de patru ori pe an sau cel puţin o dată pe an este de influenţă apuseană şi nu are nici o justificare teologică. Dimpotrivă, ea este contrară spiritului Liturghiei ca jertfă adusă de tot poporul lui Dumnezeu şi cină comună. Nimeni din cei invitaţi la o masă nu merge doar să se întreţină cu gazda şi cu cei prezenţi, fără să mănânce efectiv. E adevărat că ambianţa creată în jurul unei mese este ea însăşi o hrană spirituală pentru cei invitaţi, dar nimeni nu renunţă să mănânce, săturându-se numai cu ea. Sf. Nicodim Aghioritul spune că sunt mai multe feluri de ne împărtăşi cu Hristos: prin Sf. Taine, prin rugăciune, prin auzul citirilor şi cântărilor sfinte, prin contemplarea Tainelor lui Dumnezeu, prin facerea de bine. Dar ele nu se exclud una pe alta. Dimpotrivă. Cel ce îl primeşte pe Hristos euharistic îl va păstra în inima sa rugându-se mult, citind din Sfintele Scripturi, lucrând numai binele...

Dar nimeni nu poate neglija Sf. Taine pe motiv că se împărtăşeşte duhovniceşte cu Hristos sub formele amintite. Căci altfel Mântuitorul nu s-ar mai fi întrupat şi nu s-ar mai fi jertfit pe cruce ca să ne lase Trupul şi Sângele Său ca "adevărată mâncare şi adevărată băutură" (In. 6, 55). Cel ce neglijează Sf. Împărtăşanie, neglijează fără să-şi dea seama Întruparea şi Jertfa însăşi a Domnului. Căci Euharistia este taina prin excelenţă a Noului Testament. Fără Euharistie nu există nici Întrupare, nici Jertfă. Protestanţii şi cultele neoprotestante care pun accent unilateral pe Cuvântul lui Dumnezeu în detrimentul Euharistiei în care nu mai văd prezenţa reală a lui Hristos, uită că "Cuvântul trup s-a făcut" (In. 1, 14), că în Noul Testament, Dumnezeu nu numai vorbeşte oamenilor ca în Vechiul Testament, ci se şi uneşte cu ei prin Trupul şi Sângele Fiului Său jertfit sau înviat pentru mântuirea lor.

SERAFIM JOANTĂ

Arhiepiscop ortodox român de Berlin

Mitropolit al Germaniei şi Europei Centrale